Aventurieri prin Londra. Când îți deschizi gândul către întreaga lume și îți propui să experimentezi stilurile de viață și de civilizație din diverse zone, devii din ce în ce mai bogat spiritual. Și înveți. Intri într-o primăvară a minții și începi să crești, să vezi, și nu doar să privești, să asculți, și nu doar să auzi, să înțelegi, și nu doar să crezi.

Dincolo de frontiere, totul pare Altfel: un trai mai bun, aproape ideal. Sau, mai degrabă, e un fel de proiecție utopică pe care ne-o implementăm. Deși pare la îndemână o comparație între România și oricare altă țară, din multe considerente nu e justă. Eu am ales să păstrez bucuria întâlnirii cu un anume loc pentru prima dată, fără să-mi doresc să mă adopte. În Anglia am descoperit punctele forte prin care a reușit să își păstreze statutul de mare putere atâtea secole: o istorie fascinantă, o formă inteligentă de naționalism dezvoltat și păstrat cu mândrie, strategie și perspectivă și un respect reciproc pe care îl cer și, în același timp, îl oferă. Aceleași lucruri se reflectă și în modul lor de a se raporta la artă și cultură.

Sistemul teatral londonez funcționează într-un registru distinct față de ceea ce înțelegem noi, românii, prin instituție de cultură. Fiecare teatru al lor e o poetică în sine. Rămâi cu amintirea unor clădiri impozante, precum un fel de sanctuare, în care dimensiunile colosale și rafinamentul completează sentimentul de devotament al englezilor față de actul artistic. Iar rigurozitatea interpreților, pe de o parte, împreună cu prestanța spectatorilor, pe de altă parte, compun contextul realizării unor producții spectaculoase.

La Dominion Theatre se joacă încă musicalul „An American in Paris”. După ce am luat pulsul orașului cutreierând străduțele lor celebre, am ajuns în acest spațiu filmic, rupt parcă din peliculele cu Jude Law. Teatrul fremăta deja, accentul britanic devenind un soi de laitmotiv oriunde mergeam. Publicul emana un amalgam de relaxare, jovialitate, entuziasm, toate fiind încununate de ceva autosuficiență și, poate, un strop de aristocrație. Una peste alta, te fura atmosfera și părea aproape imposibil să te decizi dacă ceea ce trăiai era real sau doar imaginație. Și totuși, eram acolo și urma să văd live ceea ce auzisem doar din istorisirile celorlalți.

După reușita filmului cu același nume din anul 1951, regizat de italianul Vincente Minnelli, apare musicalul care cucerește Broadway-ul și câștigă patru Premii Tony. Montarea se bazează pe adaptarea făcută de Craig Lucas, în regia și coregrafia lui Christopher Wheeldon și scenografia semnată Bob Crowley. Aventura poetico-amoroasă a americanului Jerry Mulligan începe în Parisul anilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Capitala tuturor artiștilor, a spiritului boem și a avangardelor îi promite afirmarea ca pictor. Cu sacrificiile pe care le implică. În așteptarea recunoașterii, Jerry o întâlnește pe Milo Davenport, o femeie influentă, posesoarea unei averi impresionante. Atrasă de calitățile tânărului, artistice și nu numai, ea îi va fi un partener temporar de drum. Însă, protagonistul nostru se va lăsa purtat sous le ciel de Paris, într-un dans (la propriu!) al dragostei, alături de franțuzoaica Lise Dassin.

A fi spectatorul musicalului „An American in Paris” este o experiență ce provoacă dependență. Aproape că am uitat să respir timp de două ore și jumătate. Odată ce ai acceptat convenția și ai intrat în ritmul muzicii și al luminilor, te convingi că poveștile într-adevăr există. Musicalul urmărește structura clasică, tempo-ul are dozajul potrivit, scenele se succed organic. Momentelor de respiro le urmează secvențele de grup, în care actorii-balerini compun imagini plastice printr-o mișcare scenică sincronizată perfect. O emoție copleșitoare te inundă, fără să ai timp să conștientizezi că e acolo sau de unde a venit. Dar ea se naște tocmai din tehnica ireproșabilă a actorilor și a balerinilor. Îmbinarea unui scenariu plin de lirism cu elemente de decor minimaliste, interșanjabile, cu o suită de costume în aceeași notă pariziană, cu orchestrații și coregrafii sensibile și cuceritoare, a produs o explozie de senzații estetice. Fără să găsesc ceva de reproșat acestui spectacol, am înțeles că miza lui constă în profesionismul întregii echipe. Și că pregătirea temeinică, seriozitatea și fidelitatea față de artă pot alcătui o rețetă a succesului valabilă.

Încercarea de a adopta în România metodele britanicilor de a face teatru poate aduce o schimbare, dar nu va funcționa integral. Cel puțin nu încă. Nu suntem pregătiți pentru astfel de provocări și ne lipsesc armele principale: artistul total și profesorul său. Întreg mecanismul este deficitar și declanșează reacții în lanț, pornind de la motivații financiare și culminând cu deprofesionalizarea școlilor de teatru. Să tindem spre o reformare și să avem ochi, urechi și minte pentru a asimila de la cei mai buni ceea ce ni se potrivește! Rămânând, totuși, suficient de realiști. Între timp, să călătorim pretutindeni și să vedem enorm!

Editorial publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022