„Pelicanul” din sângele căruia se naște lumină
În lumea reală, oamenii înfruntă propriile situații familiale care, însă, ajung să-i copleșească de cele mai multe ori. În lumea lui Strindberg, personajele nu se luptă cu depresia, ci se lasă devorate de frustrări, neputințe și lipsa de iubire. Depresia e atât de des întâlnită împrejur, încât am ajuns să trăim pur și simplu cu ea printre noi. Dar cum ar arăta un univers în care suferințele ar provoca țipete, reacții violente și ură, nesfârșit de multă ură? Poate că astfel am arde mai repede și ne-am și salva mai repede.
Nu ne întâlnim adesea cu „Pelicanul” lui Strindberg – poate pentru că ascunde o lume mai greu de înțeles și de empatizat cu ea. Poate pentru că nu e un text despre o simplă întâmplare care, în final, se termină cu bine. Nu. Se termină, într-un mod dramatic și, paradoxal, realist: prin moarte. Deși dificil de transpus scenic, tânărul regizor Florin Liță are curajul de a-l aborda. În spațiul intim și încărcat de o energie magică de la Unteatru, unde limitele par să se dizolve și lumile să devină posibile de fiecare dată.
Pătrundem în intimitatea unei familii… disfuncționale, am spune astăzi. Mama Elise și-a pierdut recent soțul, dar nu-și poate stăpâni pornirile instinctuale în momentul apariției ginerelui său, Axel. Relația lor durează de ceva vreme și constituie unul dintre motivele morții Tatălui. Fredrik și Gerda sunt cei doi copii, victime ale exceselor mamei. Amândoi își urăsc mama din motive diferite. Fredrik vorbește puțin și bea ca să nu se sinucidă. Gerda își cunoaște prea bine mama și slăbiciunile ei, dar alege confortul de a nu o admite. Deși legați unul de celălalt printr-un cordon ombilical, nu se pot suferi. Însă nici nu pot trăi unul fără celălalt.
În anul 2016, Florin Liță își încheia studiile de Regie la UNATC cu spectacolul de licență „Cu ușile închise” de Jean-Paul Sartre; un alt text provocator, a cărui substanță a intuit-o bine. Acum se află la a doua colaborare cu Unteatru, unde a mai montat „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale. Aflat încă într-o perioadă de căutări și încercări, meritul său este de a se aventura în explorarea unor texte valoroase, care ridică probleme… teatrale și existențiale. Fără să se înscrie în rândul tinerilor creatori care dezvoltă limbaje scenice neconvenționale, Florin Liță urmărește, mai degrabă, aprofundarea marilor opere din dramaturgia românească și universală. În spectacolele sale, el îmbină o întreagă gamă de emoții cu secvențe de tensiune, dar și cu inserții pline de umor.
„Pelicanul” de la Unteatru operează cu foarte puține elemente de decor: spațiul de joc devine un open space în care se petrec, deopotrivă, mărturisiri teribile, atingeri și săruturi interzise, jocuri de copii și acuzații grave. Central, stă așezat un covor persan de mici dimensiuni, care va ascunde scrisoarea prin care Tatăl o demască pe Mama criminală. Pe podeaua-oglindă, cei doi copii își fac confesiuni, își scriu cuvinte pe care nu le pot rosti. O imagine de impact, care însă devine prea lungă și repetitivă, fără să poți desluși toate înscrisurile lor. Un balansoar – personaj marchează prezența fictivă a Tatălui pe tot parcursul spectacolului. Scenografia este semnată Gabriela Petrov. În completarea unei atmosfere bizare, la granița dintre fabulatoriu și înspăimântător, intervine sound designul realizat de Adrian Piciorea, autor pe care începi să îl recunoști. Universul lui sonor punctează cu precizie scenele într-un spectacol, rămânând apoi cu tine.
Recunoscut în Creștinism drept un simbol al lui Hristos, Strindberg alege pelicanul pentru a accentua sacrificiul paternal și dragostea pentru copii. Prin gestul său, Tatăl încearcă să le arate adevărul – cel pe care îl știau, dar pe care au refuzat să îl accepte. Rolul morții fiind, în acest caz, dual: jertfă și mântuire. Continuitatea păcatului ereditar va fi oprită și prin imposibilitatea Gerdei de a rămâne însărcinată.
Florina Gleznea în rolul Mamei Elise testează receptivitatea spectatorilor. Ca un vulcan de trăiri, ea își conturează personajul cu lumini și umbre, așteptând, parcă, de fiecare dată, un răspuns emoțional. Niciodată prea agresivă sau prea teatrală, ea își cunoaște foarte bine resorturile interioare și posibilitățile de a le întrebuința. Poartă în ea întregul univers al „Pelicanului” lui Strindberg, ea însăși e sângele care pulsează în spectacol. Cezar Antal este un pic prea confortabil în rolul bădăranului Axel. Lansează replicile cu o lejeritate care nu rezonează cu tonalitatea întregii montări. Alex Popa îl interpretează pe vulnerabilul Fredrik. Cel care știe adevărul, dar pe care nu-l poate rosti pentru că ar fi prea dureros. Cu o interpretare timidă, dar susținută, el are secvențe în care reușește să transmită tensiune prin simple tăceri sau replici scurte. Lasă la iveală o latură emotivă și profundă a personajului său. Pe Sandra Ducuță o regăsim în rolul fiicei Gerda. Suavă și pasională prin prezență, ea are tendința de a fi stăpânită de rol și de a se pierde în perorații.
Spectacolul lui Florin Liță este marcat de o scenă memorabilă: incendiul. Planul secundar al spațiului de joc este invadat de fum și de o lumină galben-portocalie, extrem de caldă, de plăcută, de liniștitoare. Fredrik și Gerda dispar, parcă plutind, în norul de fum. Deși pare sfârșitul tuturor suferințelor lor, ei îl îmbrățișează. „Pelicanul” reprezintă un moment de ținut respirația pentru fiecare dintre cei care se află în public. Nu pentru că n-ai anticipa ce urmează, ci tocmai, pentru că știi și nu poți face nimic. Uneori, nu putem salva pe nimeni din suferința în care se află, însă, ascultând cu atenție, putem înțelege mai bine de ce-urile. Florin Liță creează un spectacol-parabolă, expozitiv și dureros de sincer despre incapacitatea de a comunica și despre dragostea pe care o percepem cu toții atât de diferit.
Unteatru
„Pelicanul” de August Strindberg
Regia: Florin Liță
Scenografia: Gabriela Petrov
Sound Design: Adrian Piciorea
Light Design: Dragoș Mărgineanu
Cu: Florina Gleznea, Cezar Antal, Sandra Ducuță, Alex Popa
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
