10 lucruri pe care le-am regăsit ca spectator la Teatrul de Stat Constanța
Nu am înțeles niciodată de ce oamenii sunt atrași de nesfârșitul nostalgic și albastru al mării, deși m-am născut într-un oraș de lângă mare. Nu am fost niciodată atrasă de acest necunoscut și de toate poeziile care se scriu de drag și în memoria mării, până de curând. În Festivalul Național de Teatru din acest an am văzut spectacolul „Seaside stories” în regia lui Radu Afrim și, aproape irațional, mi s-a făcut dor de mare și de casă. La scurt timp după vizionarea acestui spectacol s-a întâmplat să fiu invitată ca spectator, în Constanța, la premiera - „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” în regia lui Gabriel Sandu și a Elenei Morar, de la Teatrul de Stat Constanța, unde am câștigat multe lucruri ca spectator, dar și ca om.
Multe amintiri s-au ivit în timpul vizionării spectacolului. De cel puțin zece ori pe sezon estival eram prezentă în stațiunea Mamaia, ca orice constănțean care crede de fapt că cele două sunt unul și același lucru. Am fost martor al tuturor caravanelor și festivalurilor care se făceau vara în acea stațiune, însă cele mai puternice amintiri de la 3, 4, 5 ani sunt cu Festivalul Mamaia. Iar pentru că pe atunci nu erau atât de multe restricții de securitate, de multe ori ajungeam pe scenă ca o mică „dansatoare” ce eram și deveneam parte din spectacol, în timp ce alți copii mai mari decât mine cântau cu patos pentru a câștiga premii. Nu am luat parte la debutul multor artiști consacrați, pentru că m-am născut cu mult după ce aceștia s-au remarcat, însă am fost prezentă în acea atmosferă de festival – uneori fizic, alteori la TV. Astfel, atunci când am văzut spectacolul „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” nu am putut decât să empatizez cu tot ce mi-a fost propus pe scenă și să mă bucur că există și oameni de teatru care scriu despre oameni și fapte reale.
Un prim lucru pe care l-am regăsit ca spectator la Teatrul de Stat Constanța este bucuria de a sta într-o sală de spectacol timp de 3 ore și de a nu simți nevoia să verific ceasul. Poate părea banal, însă, în ultimii ani, sunt foarte puține spectacolele care să dureze mult și care să nu plictisească (chiar dacă în final, spectacolul este unul „bun”) sau la care să nu vrei să pleci după pauză pentru că ar fi previzibil. Mi se pare admirabil că un spectacol format în mare parte din monologuri și/sau storytelling a reușit să țină o sală plină de spectatori atentă și implicată activ în toată povestea. Meritul este pe de o parte al textului foarte bine scris de Gabriel Sandu, dar și al întregii echipe artistice a spectacolului.
În altă ordine de idei, în prezent cred că este nevoie de cât mai multe spectacole care să vorbească despre lucruri reale. În lumea filmului și a serialelor TV au apărut deja în ultimii ani prologuri care anunță – „Inspirat / Bazat pe fapte reale. Unele fapte sau personaje au fost schimbate în scop dramatic”. Oare de ce? Poate pentru că avem nevoie să aflăm despre lucruri care s-au întâmplat. Lumea romanelor ficționale și a invențiilor a devenit deja repetitivă și ne-am săturat să auzim aceleași texte și povești interpretate în cât mai multe variante – care mai de care mai originale. Oamenii au devenit mai interesați de această lume din spatele cortinelor, de viețile oamenilor. Chiar dacă poate părea intruziv să vedem viața personală a lui Freddie Mercury sau Arethei Franklin, până la urmă nu e nimic nou, pentru că totul s-a prescris deja în presa vremii. Iar un text autobiografic și bine documentat ar putea să vină mai mult ca un serviciu, nu invers. Acesta este și cazul poveștilor alese să fie spuse de Gabriel Sandu, în urma unei documentări despre Festivalul Mamaia, împreună cu Mircea Nicolau. Artiștii cunoscuți sau uitați devin piese de muzeu în „proiectul selectat” pentru a reprezenta Festivalul Mamaia la Bienala de la Veneția. La final, mi se pare că ar trebui, pe bune, ca acest proiect să fie prezent în adevărata Bienală.
Până să ajung la regie și actorie, aș vrea să spun că acestea nu ar fi fost la fel de posibile fără scenografia, videoclipurile și lighting design-ul Mirunei Croitoru. Mi se pare foarte interesantă și funcțională îmbinarea atâtor elemente ale scenei Festivalului Mamaia din 1963 și până în prezent, într-un aspect modern. Însă, cel mai revelator lucru îl reprezintă crearea unui muzeu în sine la finalul spectacolului, unde toate elementele care au alcătuit spectacolul devin acum un spațiu deschis pentru spectatori curioși să descopere care este valoarea reală a obiectelor folosite în spectacol. Spre exemplu, pereții cu faianță albastră - pe tot parcursul spectacolului nu am știut cu ce să-i asemăn din festival. Am crezut inițial că este doar o repetiție regizorală, văzând aceeași gresie albastră și în spectacolul „Dușmănie V.2.0” de la Teatrelli din București. Abia când s-a terminat spectacolul am trecut pe lângă unul dintre acești pereți și am descoperit că ei se află în spectacol pentru a reconstrui imaginea pereților din Amfiteatrul de vară de la Mamaia, unde s-au ținut multe ediții ale acestui Festival. Pereții de faianță, de asemenea, aveau un rol acustic. Astfel, informațiile au continuat să vină și după aplauze. În altă ordine de idei, luminile vin în completarea scenografiei și reușesc să creeze o atmosferă în care uiți că te afli într-o sală atât de mică, ci ai impresia că ești la Festivalul Mamaia.
Elena Morar și Gabriel Sandu au creat la Teatrul de Stat Constanța un spectacol care are toate șansele să fie luat în considerare pentru cât mai multe festivaluri și, de ce nu, premii. Are un ritm extraordinar, iar ceea ce au reușit să creeze împreună cu actorii este dovada faptului că – simple is better. Textul scris de Gabriel Sandu are umor, emoție, melancolie, poezie, dramă, dar nu în ultimul rând, conține multe lucruri reale, respectiv informații pe care tu, ca spectator care nu știai nimic (să spunem că există și astfel de oameni) despre Festivalul Mamaia, reușește să-l facă să devină guilty pleasure-ul despre care va vrea să caute pe YouTube după spectacol pentru a i se confirma ce a fost real și ce a fost inventat. Ceea ce nu poți să găsești pe internet, dar vrei neapărat să afli este dacă – „autorul acestui text” a fost cel care chiar a votat-o pe Andreea Bălan de sute/mii de ori. Nu l-am întrebat, dar poate ajunge să citească acest text și îmi va răspunde.
Am ajuns la punctul culminat al acestui articol (care știu că e cam lung, dar nu am ce să fac, mi-a plăcut mult) – actorii. Spectacolul îl deschide Ramona Niculae în interpretarea Crinei. Cu energia și entuziasmul tânărului artist care vrea să demonstreze că poate, Ramona ne oferă o perspectivă foarte autentică a celei care deși are „o poveste” de spus pe ecran, nu profită de pe urma acesteia pentru a se face plăcută și preferă si fie văzută cândva pentru adevăratul ei talent. Mai târziu, în spectacol, o descoperim pe aceasta în conflict cu Felix, jucat de Teodor Șoptelea. Atât el, cât și întreaga distribuție din acest spectacol ar trebui să fie aplaudați pentru că sunt un exemplu pentru clișeul și oboseala actoricească din ultima vreme – „mă joc pe mine cu alt costum”. În acest caz, vedem niște roluri cu adevărat muncite și studiate, respectiv cu adevărat niște actori versatili și foarte talentați. Șoptelea chiar reușește să păstreze din carisma deja cunoscută celor care l-am mai văzut și în alte personaje și să joace în același timp un adolescent care crede într-o iubire obsesivă fără să fie deloc cringe. Replica: „Vreau să-mi explodeze puțin inima de dragoste” este spusă real, credibil și asumat, lucru care este de apreciat, pentru că, înseamnă, așa cum am zis și mai sus, că este un rol studiat, nu făcut „pentru că trebuie”.
Liliana Cazan în rolul Laurei reușește să fie fermecătoare prin sensibilitatea ei, nu doar prin aparențe. Ea ne spune povestea celei care regretă timpul petrecut departe de casă și că se bucură de întoarcerea în locurile care o definesc ca om. Mai departe, Lucian Iftime aduce pe scenă memoria artistului Aurelian Andreescu prin interpretarea lui Radu – un cântăreț talentat, dar alcoolic. Lucian are oricum o prezență scenică respectabilă, iar prin acest personaj reușește să te poarte pe scena anilor ’60 - ’70. Povestea lui Radu este asemenea multor altor artiști care ar fi putut să fie ceea ce nu au fost, nu din cauza lipsei de talent, ci din cauza viciilor.
Umorul „serii” este dat fără dar și poate de Ecaterina Lupu în rolul Irinei. Talentul ei ca artistă pe scena Festivalului Mamaia a fost imitarea unu la unu a Marinei Voica. Vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru spectacol? Un titirez de energie și emoție care aduce zâmbetul pe buze și celor mai morocănoși și încruntați spectatori. Ecaterina însăși o interpretează pe Marina Voica fără nici o urmă de pamflet, ci credibil și foarte studiat, atât ca prezență scenică, cât și vocal. Absolut minunată!
După o scenă plină de râs, urmează o scenă care te poate face să plângi. Urmează acel personaj, acel „caz” social ales la TV pentru rating. Personajul Cristi interpretat de actorul Ștefan Mihai, este orb, dar cântă bine. Sau cântă bine pentru că este orb? Cazul său asociat cu George Nicolaescu dezvăluie încă un adevăr prea cunoscut în lumea showbiz-ului, dar și a oricărui Festival de muzică ușoară, talent și orice competiție care are nevoie emoție. La fel ca și ceilalți colegi ai săi, interpretează acest personaj asumat și fără urme de ironie. Pe de altă parte, Luiza Martinescu în rolul Adrianei vine cu povestea despre bârfele și dramele din spatele luminilor de Festival. Cu umor ne spune povestea ei, iar ca spectator afli de ce arde microfonul din afiș. În spectacol nu arde microfonul, ci, altceva...
Ce ar fi o expoziție despre Festivalul Mamaia fără Andreea Bălan? Norocoasa câștigătoare la această loterie a fost Cristiana Luca. O perspectivă care vine în apărarea Andreei Bălan, tânăra pubescentă care a urcat prea devreme pe scenă și care a fost exploatată (cred că e cazul să spunem lucrurilor pe nume) de către impresarul ei, care era și tată. În spectacol aflăm povestea ei și de ce acum, a rămas fără voce. În continuare, Florin Aioane întruchipează ego-ul artistului care vrea să fie „bărbat”. De această dată, personajul său cere un pamflet asupra acestui tip de masculinitate des întâlnit în orice moment. Sincer, băieții nu sunt doar niște animale și mi se pare că pamfletul lui Florin a fost mai reușit decât toată lumea condusă de bărbați din „Barbie”.
Mirela Pană – să-i dea cineva un premiu. Atât. Iar Dana Dumitrescu care o interpretează pe Mihaela Runceanu vorbește despre aceasta cu atâta nostalgie precum este și cazul. Scriu acest articol ascultând Mihaela Runceanu. Dana Dumitrescu interpretează personajul Biancăi cu aceeași admirație față de Mihaela ca orice spectator care va fi vreodată în sală la spectacolul „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”.
Nu, nu am pierdut nimic ca spectator la acest spectacol. Doar am avut de câștigat. Cred că oricine ar trebui să vadă acest spectacol, de la adolescenții de azi care se dau fani Nostalgia party, dar care ar trebui să știe și puțin background-ul muzicii pe care o admiră doar pentru că e în trend, și până la oamenii care chiar au crescut cu muzica ușoară lansată (sau nu) la Festivalul Mamaia – acest eveniment cultural, azi privit ca un kitsch, care ascunde atât de multe povești. Va fi ca un album cu amintiri live. Pur și simplu trebuie văzut. Cum am zis, ai doar de câștigat.
10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia
Text de Gabriel SANDU
Regia: Elena Morar & Gabriel Sandu
Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru
Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș
Coregrafie: Stela Cocârlea
Pregătire muzicală: Inga Postolache
Asistență scenografie: Nicoleta Ivan
Distribuție
Matei: Florin Aioane
Laura: Liliana Cazan
Bianca: Dana Dumitrescu
Corina: Laura Iordan
Radu: Lucian Iftime
Andreea: Cristiana Luca
Irina: Ecaterina Lupu
Adriana: Luiza Martinescu
Cristi: Ștefan Mihai
Crina: Ramona Niculae
Mireille: Mirela Pană
Felix: Theodor Șoptelea
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
