„Roast”-ul Blancăi Doba. Mituri cu și despre actori
Scurt ghid despre teatru, castinguri, mari roluri și dramaturgi consacrați.
Cu un an în urmă, Blanca Doba era nominalizată pentru Debut la Gala Premiilor UNITER, pentru rolul Teo din spectacolul „Fata Morgana” de Dumitru Solomon, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Dramaturgilor Români. În încheierea interviului pe care i l-am propus după Gală, ea spunea: „Caut texte cu roluri feminine care să mi se potrivească. Încerc să mă provoc mereu. E greu să fii într-un work in progress încontinuu, dar e mai bine decât să stai și să aștepți să ți se întâmple ceva. Îmi place să-mi țin mintea și creativitatea ocupate.” Acum ne face o declarație de dragoste sensibilă și personală cu spectacolul „Eu rămân”, o producție independentă, regizată de Luana Hagiu. Un one-woman-show care te pune față-n față cu tot felul de clișee de prin teatru adunate.
Textul „Eu rămân” le aparține Blancăi Doba și Luanei Hagiu, care au născocit împreună un monolog concentrat și inteligent despre frământările interioare ale actorilor. Poate inspirat din perioada de izolare, când am chestionat cu toții necesitatea muncii noastre, sau poate pur și simplu dintr-o nevoie ca publicul să aibă acces dincolo de cortină, în spațiul intim al artiștilor. O invitație curajoasă de a descoperi vulnerabilitățile lor sau micile sacrificii care nasc speranța unor roluri de anvergură. Luana Hagiu a absolvit Regia la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și a lucrat ca asistent de regie alături de Radu Nica. În ultimele luni, one-woman-show-ul lor a călătorit în turneu prin țară, ajungând la Arad, Galați, Brăila, Baia Mare și Turda.
Cum arată o zi (de spectacol) din viața unui actor? Prima oprire: un cappuccino. A doua oprire: un sandviș nu prea mare, pentru că oricum un actor nu are poftă de mâncare în ziua spectacolului. A treia oprire: la teatru. Acolo unde trebuie să ajungă mai devreme, să își urmeze propriul ritual de încălzire vocală și de pregătire emoțională. Unde are o unică șansă în care poate fi cel mai bun, în seara respectivă, în rolul cu pricina. E un one way only. Depinde de el să fructifice toți timpii cât mai inspirat, astfel încât să dea tot ce are mai bun pe scenă. Poveștile actorilor care ajungeau cu două ore înainte de spectacol la teatru, se închideau în cabină și nu mai vorbeau cu nimeni pot fi o sursă bună de inspirație… pentru cine mai are timp să asculte și să pună în practică.
Blanca Doba intră pe scenă cu toată energia din univers. Pe cât de candidă e prezența ei, pe atât de multă emoție adaugă în fiecare personaj pe care îl creează. De data asta, alter-ego-ul ei este Diana, o tânără actriță serioasă și pusă pe treabă. Sub forma unui jurnal, Diana își prezintă tabieturile, drumul său până la teatru, fiecare tresărire pe care o are la întâlnirea cu scena, curiozitatea de a trage cu ochiul să vadă cum arată sala, refacerea fiecărui traseu pentru a ști exact ce are de făcut. Trecerile de la o secvență de text la alta sunt marcate subtil, printr-o simplă modificare a costumului: rochia neagră pe care o poartă Blanca are diferite modalități de prindere, pentru fiecare ipostază. O rezolvare ingenioasă și eficientă, care favorizează schimbarea rapidă, fără prea multe elemente de recuzită și timpi morți.
În cazul unui one-woman-show, responsabilitatea spectacolului rămâne pe umerii actriței. „Eu rămân” are un ritm alert, care îți testează atenția, atât din scriitură, cât și din dozajul energetic pe care Blanca Doba îl dă fiecărei secvențe. Prin transformări la vedere, ea construiește cu umor un puzzle din tipologii sau clișee care circulă în teatrul românesc: actrița gravidă care nu poate să lipsească din niciun spectacol, cocota senzuală care ia toate castingurile, patetismul rostirii în pentametrul iambic al oricărei piese shakespeariene, eterna neîmplinire a personajelor cehoviene (din preajma cărora nu lipsește niciodată samovarul). Ba chiar oferă și o definiție detaliată a samovarului. Un contrapunct de forță al spectacolului este momentul în care actrița mărturisește că rolul vieții ei ar fi Mefisto. Blanca Doba se angajează într-un dialog imaginar între Dracul și Dumnezeu, pe care îl susține cu responsabilitate, apăsând butoanele potrivite pentru a provoca reacții în sală. O actriță trebuie să își cunoască foarte bine personalitatea și tiparul comportamental. Aflăm din spectacol că există două astfel de categorii: Veverița și Felina. Încercând să se identifice cu una dintre ele, Diana / Blanca Doba descoperă că, indiferent de alegere, trebuie să iasă în evidență orice ar face.
Fierbinte și actual, spectacolul „Eu rămân” conturează parodic secvențe din viața destul de complicată a actorilor. Ceea ce reprezintă obișnuitul pentru ei, ajunge acum vizibil și pentru spectatori. Entuziasmul începutului de carieră continuă cu încercări nenumărate de a obține roluri, trece prin etapa clasicilor, testează categorii de oameni și personaje… în căutarea celui care îl va consacra. Blanca Doba conduce ferm monologul, lăsând la iveală lumini și umbre, priviri, gesturi și voci neașteptate pe care le dă personajului său. Sub aparenta-i fragilitate, printr-o tehnică bine construită, Blanca găsește resorturi pentru a pune câte ceva (diferit) în fiecare interpretare.
Dar ce se întâmplă cu actorul atunci când coboară de pe scenă? Cu toții ne întrebăm. Sau poate că nu ne întrebăm, dar ar trebui. Cu el rămân replici, singurătăți, relații, energii. Și le poartă pe toate eroic, adăugând încă unul și încă unul. Înăuntrul fiecărui actor, la o căutare atentă, cu ochii larg deschiși, putem găsi o memorie viscerală, o multitudine de povești reale și imaginate, un tărâm edenic al tuturor și-al nimănui. Și sunt privilegiați că îl conțin.
„Eu rămân”
One-woman-show cu Blanca Doba
Text original de Blanca Doba și Luana Hagiu, împletit cu scurte fragmente din opere celebre
Regia: Luana Hagiu
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
