„Și caii se împușcă, nu-i așa?” La capătul vieții e întotdeauna cineva care te iubește
Putem să trăim în două feluri. Să existăm și atât. Sau. Să luptăm și atât.
De cele mai multe ori, rămânem undeva la mijloc. Pentru că nu avem niciodată curaj până la capăt. Pentru că nu ne revoltăm suficient de mult. Pentru că nu suntem suficient de puternici. Pentru că nu întotdeauna avem ceva de spus sau știm exact cum anume să o facem. De fapt, pentru că nu înțelegem mare lucru despre noi decât, poate, foarte târziu.
În 1935, scriitorul Horace McCoy publică romanul Și caii se împușcă, nu-i așa?, pe care Simone de Beauvoir îl va considera, un deceniu mai târziu, „primul roman existenţialist american”. După ce în adolescență își câștigă existența ca șofer de taxi, mecanic și comis voiajor, McCoy luptă în Primul Război Mondial și, în cele din urmă, pleacă în căutarea visului american. Nu-l va trăi niciodată. Însă romanul său va cunoaște succesul cinematografic datorită ecranizării lui Sydney Pollack din 1969, avându-i ca protagoniști pe actorii Jane Fonda și Michael Sarrazin. Un destin încărcat de tristețe și însingurare care devine, aproape firesc și necesar, subiectul unui volum – al singurului său volum – care continuă să fie reeditat până în prezent.
Trecerea poveștii lui McCoy de la ecranul de cinema la scena de teatru n-a avut, cel puțin până acum, același ecou. E octombrie 2018. Târgu-Mureș. E atâta toamnă împrejur și, dacă închizi ochii, parcă rămâi captiv între dealuri cu păduri arămii. În orașul ăsta se respiră și parcă ai timp de liniște, de viață și de teatru. Așa că, la Teatrul Național din Târgu-Mureș s-a organizat un concurs pentru tineri regizori, câștigat în această stagiune de Mădălin Hîncu. El semnează scenariul și regia celei mai recente premiere a Companiei „Tompa Miklós”, Și caii se împușcă, nu-i așa?. Opțiunea dramaturgică a lui Mădălin Hîncu este una curajoasă; se încumetă să ia un text literar cu puternice accente existențialiste, care folosește metafora ca circumstanță salvatoare pentru inutilitatea vieții umane, și să-i dea o formă scenică, să-l transforme într-un spectacol lucid, gândit și lucrat cu maturitate.
Pe Mădălin Hîncu l-am descoperit din facultate, fără să știu că destinul său profesional îi va pregăti provocări cărora le va face față cu brio și-l va propulsa rapid în rândul elitei tinerilor creatori. A fost nominalizat la Gala Premiilor UNITER 2018 pentru spectacolul său de debut, Noaptea ursului de Ignacio del Moral, montat la Teatrul de Comedie, ceea ce ne-a făcut cunoscut numele lui și ne-a atras atenția că trebuie urmărit. Și nu m-am înșelat.
Și caii se împușcă, nu-i așa? e un spectacol de la care nu poți pleca așa cum ai venit. Fără să-ți alegi neapărat o poziție, fără să dai verdictul mi-a plăcut/nu mi-a plăcut, e acel gen de istorisire care lucrează cu gândul, cu emoția și cu percepția. Dacă ești un spectator care se ia în serios, atunci te vei lăsa prins în povestea Gloriei și a lui Robert, fără să vrei și fără să-ți dai seama. Doar lași firul narativ să te ia de mână și să te ducă acolo unde vrea… regizorul. Dacă el te plimbă prea mult prin poveste, e un risc pe care trebuie să și-l asume. Ne întoarcem în anii 1930, într-o Americă în plină criză economică. Dacă există vreo formă de divertisment, atunci ea poate la fel de bine să producă venit. Foarte la modă, maratoanele de dans sunt o opțiune pentru toți cei care încearcă să-și facă rost de un trai mai bun. Până la urmă, cât de epuizant poate fi să te miști ore întregi, pentru câteva săptămâni, cu doar scurte pauze în care trebuie să-ți dezvolți capacități multifuncționale? Gloria și Robert sunt două personaje despre care nu știm prea multe, dar au ceva în comun: și-au încercat norocul în industria artistică de la Hollywood și niciunul n-a avut prea mult succes. Dintr-un motiv sau altul, drumurile lor se intersectează. Și ea-l convinge să participe la maratonul de dans. Doi străini, față-n față cu necunoscutul. Câte șanse au să câștige? Sau ce-ar avea de pierdut?
Spectacolul lui Mădălin Hîncu ne prezintă o perspectivă distinctă față de cea pe care poate ne-o amintim din filmul lui Pollack. Intrăm în culisele maratonului de dans, acolo unde protagoniștii se reîntorc la realitatea lor frustă, îmbâcsită cu frustrări, epuizare și transpirație. Regizorul conturează spațiul de joc împreună cu scenograful Răzvan Bordoș from behind. Intimitatea personajelor este anulată, ei fiind priviți deopotrivă de potențialii sponsori prezenți la maratonul de dans – un public impersonal, ilustrat cu ingeniozitate prin intermediul unor busturi de manechine –, și de cealaltă parte, de către noi – un neputincios martor la zbaterea acestor oameni de a trăi măcar cumva, dacă nu mai bine. În delimitarea spațiului, luminile realizate de Attila Aszalos contribuie la concentrarea atenției asupra unuia dintre cele două planuri. Ba chiar, la un moment dat, uiți care e cel principal și care e cel secundar. Clar-obscurul potențează secvențele de dincolo de culise și parcă ai vrea să vezi mai mult, tot aștepți să se dea cortina odată la o parte. Scenele de dans propriu-zise sunt marcate printr-un tropăit în crescendo al participanților, urmat de heblu. Fiecare spectator își completează imaginea competiției așa cum vrea. Nu asta contează, ci bulgărele dezumanizării lor care continuă să crească.
În ring, ei trebuie să strălucească, să nu cedeze în pofida extenuării fizice și psihice. În spatele lui, încearcă să nu se sfâșie unii pe ceilalți, ci să se folosească reciproc pentru a rezista. Motiv pentru care provocarea derby-urilor de dans vine la pachet cu tot echipamentul necesar. Instinctul fiecăruia de a rămâne în joc induce o stare de agresivitate, sugerată scenografic prin purtarea unor veste și a unor căști. Sau poate e doar nevoia lor de a se închide într-o cochilie mascată de violență. Oricum ar fi, ei trebuie să supraviețuiască.
Cât de mult putem vorbi, de fapt, despre relațiile dintre ei? Gloria și Robert empatizează, dar pentru că suferința lor își are aceleași rădăcini. Se regăsesc unul în neîmplinirile celuilalt și, fără să și-o spună, se agață cu o disperare tacită de iluzia că vor putea reuși împreună. Unul dintre cele mai poetice tablouri pe care le construiesc Mădălin Hîncu și Răzvan Bordoș este momentul intrării Gloriei, purtând rochie de mireasă, lăsând în urmă o lumină arzătoare, de care parcă ar fugi. Legată la ochi, cu un buchet imens și o trenă nesfârșită, Gloria face ultimul compromis. Acceptă să-și lege viața în mod simbolic de Robert, de dragul unei idei, al unei fantasme de showbiz. Secătuită de puteri, cu privirea-n întuneric și mâinile lipite, Gloria își înghite ultimul gram de revoltă. Andrea Varga o interpretează pe Gloria în cele mai minuțioase nuanțe posibil. Tensiunea cu care intră în scenă se așterne peste întreaga sală și te face să te înfiori. Privirea ei trădează tumultul interior pe care doar o femeie suficient de puternică să urască viața și să se teamă de moarte îl poate avea. Ea a înțeles exact ce simte Gloria. Și-i dă o mână de ajutor protagonistei sale, ducând-o până în pragul paroxismului. Însă nu reușește să izbucnească suficient în final. Acceptarea incapacității de a-și schimba destinul vine prea simplu, prea repede, prea firesc. Se resemnează mult prea devreme.
Și caii se împușcă, nu-i așa? își stabilește propriul ritm, dictat de o distribuție aleasă cu o bună intuiție de Mădălin Hîncu. Varga Andrea, Varga Balázs, Bartha László-Zsolt, Nagy Dorottya, Bokor Barna, Kiss Bora, Kádár L. Gellért, Simon Boglárka Katalin, Kádár Noémi, Csíki Szabolcs, Kocsis Anna, Bálint Örs, Borsos Tamás și Szabó János Szilárd sunt impecabili și conduc spectacolul cu multă precizie. Din energiile celor 14 actori ai Companiei „Tompa Miklós” izvorăște forța acestui spectacol și atmosfera atât de specială, pe care o păstrezi inevitabil multă vreme după ce-ai părăsit sala. În universul lui McCoy am putut descoperi alte 14 micro-universuri. Fiecare actor își construiește propriul fir narativ pe care-l inserează în matrice. Treci de la unul la celălalt și tot ai sentimentul că sunt, cumva, legați ombilical. Ei există acolo unul pentru celălalt. Poate întocmai pentru că actorii își dau timp să ducă spectacolul organic, ritmul se poate dilata până la sfârșit.
Deși lumea lui McCoy e plină de claustrare, pe scena de la Târgu-Mureș se naște o alta care freamătă. În spectacolul lui Mădălin Hîncu simți cum viața palpită, cum ființele umane zgârie cu unghiile o existență din care nu pot evada și pe care o resping. Și totuși, luptă cu ei înșiși până când va fi anunțat un câștigător… dar niciunul nu-l va afla.
Gloria avea dreptate. Uneori e suficient dacă putem doar să „stăm pe-o bancă și să urâm pe toată lumea”. Asta dacă nu ne iubește cineva suficient de curajos și de tare încât să…
Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Tompa Miklós”
Și caii se împușcă, nu-i așa? de Horace McCoy
Scenariul și regia: Mădălin Hîncu
Asistent regie și dramaturgie: Szabó Réka
Scenografia: Răzvan Bordoș
Asistent scenografie: Kató Huszár
Lumini: Aszalos Attila
Sunet: Vince Oláh
Regizor tehnic: Rigmanyi Lehel
Distribuția: Varga Andrea, Varga Balázs, Bartha László-Zsolt, Nagy Dorottya, Bokor Barna, Kiss Bora, Kádár L. Gellért, Simon Boglárka Katalin, Kádár Noémi, Csíki Szabolcs, Kocsis Anna, Bálint Örs, Borsos Tamás, Szabó János Szilárd
Foto: Bereczky Sándor
Cronică publicată în Yorick.ro.
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
