Pe Adrian Tibu l-am cunoscut cu ceva ani în urmă, la ediția pilot a Festivalului de Teatru Tânăr de la Sibiu și am senzația că-l știu de-o viață întreagă. Întâlnirea cu el a fost o bucurie reală. Unul dintre puținii teatrologi-manageri de teatru, el a reușit în cinci ani să creeze un nucleu cultural la Teatrul GONG. Adică să schimbe percepția asupra teatrului pentru copii și tineret atât a spectatorilor, cât și a echipei din spatele cortinei. Lui Adrian Tibu i se datorează renumele instituției pe care o conduce, revalorificarea artei teatrului de animație și crearea unor produse artistice adecvate nevoilor și căutărilor noului public.

Fiecare revedere cu tânărul manager te încarcă de pozitivism și îți întărește convingerea că toată munca celor de la Teatrul GONG generează miracole și face ca imposibilul să devină realitate. Mereu în acțiune și cu un plan B pregătit, l-am oprit din activitatea lui neîncetată și l-am provocat pe Adrian Tibu la dialog. El nu începe cu „A fost odată…”, ci cu „trebuie să…”. E o poveste frumoasă pe care continuă s-o scrie cu îndemânare și empatie.

Ce direcții ți-ai propus pentru acest mandat?

Trebuie să continuăm neapărat dezvoltarea unui public nou pentru că e o zonă încă neexploatată. Însă în România mișcarea aceasta începe să fie tot mai efervescentă –  Teatrul Excelsior din București, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț funcționează tot pe direcția asta. Cred că astfel se creează niște poli care să susțină teatrul de mâine.

De ce e atât de importantă conturarea unei noi direcții în teatrul pentru publicul tânăr?

Pentru că nu mai poți veni în întâmpinarea lui cu povești clasice precum „Cenușăreasa” sau „Albă ca Zăpada”. Nu e vorba aici de copii mici, însă nici nu poți dezbate cu ei teme foarte complexe. Prin urmare, trebuie creată o dramaturgie nouă, cu un fir clar și simplu, care să fie ancorat în realitatea din jur a lor și să vorbească despre ceea ce le place sau nu. În același timp, trebuie transformat teatrul într-o zonă prietenoasă, în care copiii să aibă curajul de a pune întrebări și unde să se simtă confortabil. Cu sprijinul părinților, noi venim în completarea școlii pentru a discuta cu ei subiecte de familie mai puțin confortabile. E esențial să putem crea un public pentru teatrul de mâine pentru că dacă astăzi ei nu vin la teatru, cu siguranță se vor pierde în toată oferta de entertainment.

Care ar fi profilul acestui public nou despre care vorbești?

E un public foarte greu de definit pentru că sunt diferențe foarte mari de la an la an. Dacă un copil de șapte ani are o anumită viziune asupra lumii din jurul său, unul de zece ani are complet alte nevoi pedagogice sau culturale, iar modul în care gândește sau sesizează nuanțe este foarte larg deja. Discutăm de un public relativ rebel, foarte segmentat, greu de definit pentru că și dinamica vieții de zi cu zi are altă amploare. În situația asta, încercăm să venim cu povești cât se poate de reale, contemporane, prin care să discutăm pe bune fără a avea pretenții sau a ne preface, dar care să aducă și o zonă de ludic, să aibă umor. Pentru asta e nevoie de timp. Trebuie să ne luăm timp să creăm publicul acesta, pentru care chiar nevoia de definire e esențială. Vorbim despre o vârstă a căutărilor, iar teatrul poate fi o platformă foarte bună de găsit răspunsuri.

Și care să contribuie la formarea unei comunități cu anumite valori sociale și culturale mai întâi la nivel local, iar apoi la nivel național.

Cred în teatrele pentru copii și tineret, pentru că au un impact major în dezvoltarea socială, economică și educațională a orașului în sine până la urmă. Cu atât mai mult, cred că teatrele pentru public tânăr trebuie să fie un spațiu al comunității care să definească zona respectivă, să fie capabile să identifice anumite goluri și să poată contribui la construirea unui oraș în care să putem trăi mai bine ca locuitori. Nu putem fi doar o vitrină de prezentare și atât. Nu cred că ne mai permitem să fim elitiști, în vârful unei piramide, atâta timp cât baza piramidei se zdruncină – aici uitându-ne și la sistemul educațional, la sentimentul de solidaritate, de coeziune, la diferențele dintre familii cu situații financiare precare sau foarte bune. Diferențele dintre noi sunt tot mai mari. Prin urmare, avem nevoie să coborâm din turnul de fildeș și să fim cât mai prezenți. Teatrul poate face și o cronică provocatoare asupra lumii din jurul nostru, care să vibreze cu publicul de azi. Cred că aici e nevoie de un manifest național, mai degrabă, pentru a ne putea alinia ca prioritate.

Și ca mișcare până la urmă.

Clar. Cultura e un factor de regenerare urbană. Pe lângă locurile de muncă pe care le creează, are un impact decisiv în definirea unor generații.

E un public foarte greu de definit pentru că sunt diferențe foarte mari de la an la an. Dacă un copil de șapte ani are o anumită viziune asupra lumii din jurul său, unul de zece ani are complet alte nevoi pedagogice sau culturale, iar modul în care gândește sau sesizează nuanțe este foarte larg deja. Discutăm de un public relativ rebel, foarte segmentat, greu de definit pentru că și dinamica vieții de zi cu zi are altă amploare. În situația asta, încercăm să venim cu povești cât se poate de reale, contemporane, prin care să discutăm pe bune fără a avea pretenții sau a ne preface, dar care să aducă și o zonă de ludic, să aibă umor.

De când ai venit tu aici, la Sibiu, simți că s-a schimbat ceva la nivel de comunitate?

Cel mai important pariu pe care l-am făcut cu mine însumi a fost acela de a schimba mai întâi percepția celor din interiorul teatrului. Adică să înțelegem faptul că Teatrul GONG nu e doar un teatru de păpuși, ci un loc care trebuie să creeze miracol, un loc care ar trebui să suscite imaginația publicului tânăr, să-i trezească curiozitatea și atenția în jurul său, dar și să-i dezvolte o gândire critică. A fost o etapă importantă în a schimba percepția asupra teatrului pentru copii și tineret, despre care am descoperit că este una generală, din păcate, la noi în țară. E adevărat, în ultimii patru ani s-au mai schimbat lucrurile. Dar, până atunci, el se transformase – într-un sens peiorativ – într-o serbare școlară, în care actorii erau doar niște saltimbanci. Era suficient să pui doi actori să se ciocnească unul de celălalt și desigur că publicul râdea în sală, dar nu ne putem opri aici. Teatrul pentru publicul tânăr este un teatru matur, care tratează teme sensibile și, ca atare, a fost important pentru mine ca echipa să înțeleagă lucrul acesta. Și a fost unul dătător de energie pentru că și pentru ei provocarea de a trece la un alt nivel de lucru la scenă a fost ceva încurajator. Și-au dat seama că pot crește profesional foarte mult.

Deci vorbim de o schimbare care a început din interiorul mecanismului, care oricum are particularitățile sale, nu?

Teatrul de animație este extrem de corporal, iar actorul trebuie să renunțe la ego și la orgolii, trebuie să fie generos și să lase o mască să devină personajul principal, să își transfere viața acelui obiect sau acelei păpuși. Pentru a putea funcționa într-un mod natural și apropiat unui public diferit – și aici vorbim de adolescenți pentru că tehnica nu este aceeași –, munca actorului necesită alte căutări interioare pentru a găsi cheia potrivită de relaționare cu cei din sală. Acesta a fost cel mai important pas în a ne da nouă încredere că ceea ce facem e un proiect complex, iar ulterior reacțiile au venit de la sine. Odată ce calitatea anumitor spectacole a fost cu totul alta, publicul a devenit mai interesat și chiar „fanatic”. Dacă un spectacol e bun, copiii vor vrea să îl vadă de mai multe ori. E ca atunci când le spui o poveste seara și ei vor vrea să o audă și în următoarea pentru că îi fascinează, iar imaginația lor e într-un punct de formare. La fiecare repovestire, ei mai adaugă ceva sau văd totul dintr-un alt unghi. Bucuria e cu atât mai mare, cu cât ai un public atât de entuziasmat și se creează o zonă de fani în jurul teatrului.

Teatrul de animație este extrem de corporal, iar actorul trebuie să renunțe la ego și la orgolii, trebuie să fie generos și să lase o mască să devină personajul principal, să își transfere viața acelui obiect sau acelei păpuși. Pentru a putea funcționa într-un mod natural și apropiat unui public diferit – și aici vorbim de adolescenți pentru că tehnica nu este aceeași –, munca actorului necesită alte căutări interioare pentru a găsi cheia potrivită de relaționare cu cei din sală.

Spectacolele pentru adolescenți pe care le-am văzut la GONG au fost urmate de întâlniri cu echipele de creație. Care e scopul lor și ce efect au asupra celor tineri?

Am deschis poarta asta spre un dialog cu publicul, toate spectacolele pentru adolescenți fiind continuate prin astfel de întâlniri, unde aceștia nu doar că se pot fotografia cu actorii, dar pot să pună întrebări. Află despre cum se creează un text, ce înseamnă cercetarea pe un anumit subiect, cum se identifică un actor cu un personaj… Am descoperit prin intermediul lor cu cât de multă ușurință au curajul să pună întrebări. Atâta timp cât avem un dialog permanent, se va rezolva orice problemă. Dar dialog înseamnă să putem avea și forța de a-i asculta pe cei din jur, de a nu interveni unii peste alții, de a avea curajul să punem întrebări fără să ne gândim că cel de lângă mine se va uita într-un fel anume. Ideea asta participativă, ca o experiență prelungită la un spectacol, a creat o rumoare în oraș. Sunt convins că publicul care vine acum la Teatrul GONG e publicul care va veni peste ani la teatrele mari și că se formează și pentru alte evenimente.

Dezvoltați o serie de ateliere de creație adresate publicului tânăr, iar cel mai recent dintre ele folosește tehnici din arta circului.

Într-adevăr, circul e o zonă nouă în programul nostru, de care eu am fost fascinat mereu. În mod deosebit prin felul în care se îmbină corporalitatea și dansul cu teatralitatea. În zona Balcanilor, mai ales în România, există preconcepția asta că la circ găsim doar animale dresate. Cred că a venit timpul să redefinim această artă mai puțin populară la noi în țară, dar care promovează tot artele performative. În plus, prin elementele de circ li se oferă o educație sănătoasă pentru că fac multă mișcare. Într-o oră și jumătate copiii aleargă și încearcă să își consume energia, transpiră mult. E un loc bun în care își fac prieteni și lucrează mult în echipă. Promovăm acest stil de lucru echipă, de a avea grijă de ceilalți, de a nu-i răni, de a fi atenți în jur atunci când își plasează obiecte de recuzită.

Încercăm să găsim o nouă definiție a acestei arte, dar subliniind faptul că ateliere nu își propun să facă din acești copii artiști de circ. Ceea ce îmi doresc cel mai mult e să dobândească niște aptitudini pe care să le poată împrumuta în activitatea lor de zi cu zi. Uite, spre exemplu, pregătim elevii de clasa a XII-a pentru examenele orale – îi învățăm cum să își controleze respirația și emoțiile, astfel încât să poată să răspundă cât mai bine unui interviu. Atelierele de creat povești încearcă să le dezvolte nu doar imaginația, dar și munca în echipă, pentru că lucrează împreună pe niște idei pe care le negociază și la un moment dat se dezvoltă mini-scenete.

Cred că nu e foarte simplu să găsești teme adecvate pentru astfel de ateliere pentru copii. De unde te inspiri, unde faci cercetare?

Organizăm frecvent întâlniri cu colegii mei de la ateliere. Uneori vin cu niște propuneri, alteori, din discuțiile pe care le am cu părinții sau cu educatorii, identificăm niște zone pe care ei ar vrea să le discute cu noi. Avem focus grupuri cu părinții, chestionare pe care le trimitem după ateliere, astfel încât să vedem gradul de satisfacție al părinților și al copiilor.

Deci încă un rezultat a cererii noii societăți.

În general, pentru că e o zonă nouă pentru noi ca teatru, ne și reconfigurăm de la o stagiune la alta. Lucrăm ca într-un laborator; ne propunem niște experimente, avem niște rapoarte intermediare și, în funcție de feedback-ul pe care îl primim atât de la coordonatorii de la ateliere, dar și de la copii și părinți, reconfigurăm atelierul pentru următoarele trei luni, astfel încât să putem crește sănătos și fără a ne asuma neapărat foarte multe riscuri. Pentru că e vorba și despre o responsabilitate teribilă atunci când lucrezi cu un public minor. Lucrăm și cu copii cu nevoie speciale, iar integrarea acestora e o prioritate pentru noi pentru că astfel cei mici pot crește sănătos în sensul că nu mai suntem speriați atunci când vedem oameni diferiți de noi. Reacțiile acestea defensive vin tocmai dintr-o lipsă de interacțiune cu anumite tipuri de personalități.

Ai spus mai devreme că trebuie creată o nouă dramaturgie pentru noul public. Există dramaturgi specializați în texte pentru copii și adolescenți?

Sunt foarte puțini la noi în țară și constituie o provocare pentru cei care scriu în general tocmai pentru că e un public greu de definit. Revin, avem niște subiecte mature, dar pe care trebuie să le transpunem într-un limbaj mai simplu. Procesul acesta înseamnă și foarte multă documentare, iar pentru asta am avut vizionări în care familii cu adolescenți au venit și au văzut o parte din repetiții. Au urmat discuții cu regizorul pentru a identifica părțile care poate nu au fost bine definite, ce le-a plăcut, ce se înțelege. E un work in progress, iar înainte de premieră avem două repetiții generale cu elevi tocmai pentru a vedea reacțiile lor, pentru a identifica punctele slabe sau forte ale textului și pentru a putea face ajustări la timp, ca atunci când scoatem premiera să fim siguri că avem producții care vorbesc pe limba lor.

Cu ce dramaturgi ați lucrat până acum?

Am lucrat cu Yann Verburgh recent, cu Elena Vlădăreanu pe zona de educație civică și pe ideea de a salva copacii din oraș, cu Mihaela Michailov, dar și cu mulți alții.

Cam câte producții vă propuneți pe an?

Avem cam șase premiere pe an – trei la secția română, trei la secția germană – și, pe lângă astea, dezvoltăm proiecte ale actorilor cu care mergem în grădinițe sau școli, spectacole de tip caravană. Sunt foarte multe școli care nu reușesc să ajungă neapărat în sala de teatru și ca atare am hotărât că e înțelept să mergem noi la ei. Avem în momentul de față patru spectacole de tip caravană cu care mergem nu doar în sălile de clasă, dar și în spațiile neconvenționale. Am un interes special în spectacolele jucate în zonele rurale pentru că publicul e complet altul. E absolut sfâșietor uneori, dar într-un mod pozitiv, să vezi adulți împreună cu copiii vizionând un spectacol ca un moment de sărbătoare. Pentru că de multe ori în astfel de comunități îndepărtate de zona urbană, nici măcar adulții nu au reușit să vadă un spectacol de teatru până atunci. Iar lumina aia din ochii lor atunci când vii cu un spectacol la ei în sat… creează o bucurie atât de mare, încât vrei să te întorci. E o zonă pe care trebuie să o exploatăm în viitorul apropiat. Vom avea mai multe astfel de ieșiri.

La secția germană structura proiectelor diferă?

În acest moment lucrăm cu secția germană la un proiect itinerant în Transilvania, realizat în comunitățile de sași, pentru că Teatrul GONG este singurul teatru pentru copii care are o secție germană și, prin urmare, cred că e important să depășim granițele Sibiului pentru a putea promova istoria bogată a regiunii. Un astfel de proiect poate contribui la valorificarea patrimoniului transilvănean, acolo fiind tot felul de fortificații săsești care pot fi animate cu spectacole de teatru. În plus, ajută la promovarea turismului cultural. Cred că ar trebui să ne luăm foarte în serios misiunea asta de regenerare a locului.

Te știm cu toții ca fiind directorul care la 26 de ani a preluat conducerea Teatrului GONG. Dar vorbește-mi un pic despre tine, dincolo de biroul managerului…

Mi-e foarte greu să mă definesc. Țin enorm la munca pe care o fac; e clar că sunt atașat de ceea ce înseamnă Teatrul GONG ca o a doua casă și, în același timp, sunt optimist pentru că e un proiect care poate să schimbe lumea din jurul nostru. Uneori, recunosc, mă simt angoasat de responsabilitățile pe care mi le-am asumat și de grija pe care trebuie să o port publicului nostru pentru că e foarte influențabil și sensibil, în plină dezvoltare. Mi-aș dori să pot avea mai mult timp liber. Atunci când am mai multe zile libere stau foarte mult în casă, dorm și mă uit la filme. Uneori devin foarte antisocial, mă închid și nu mai vreau să știu nimic. Dar bucuria vine tocmai pentru că poți să vezi rezultate relativ rapid. De asta îmi place să merg să văd spectacolele noastre, să ajut la plasarea publicului, pentru a-i cunoaște mai bine; reacțiile copiilor sunt energizante și mă hrănesc mult din bucuria și dialogul cu ei. Cred că ține și de ego și de o mângâiere, pentru că mi se întâmplă să mă întâlnesc în supermarket cu copii de la ateliere și să spună „a, mami, el e prietenul meu de la teatru!”.

E absolut sfâșietor uneori, dar într-un mod pozitiv, să vezi adulți împreună cu copiii vizionând un spectacol ca un moment de sărbătoare. Pentru că de multe ori în astfel de comunități îndepărtate de zona urbană, nici măcar adulții nu au reușit să vadă un spectacol de teatru până atunci. Iar lumina aia din ochii lor atunci când vii cu un spectacol la ei în sat… creează o bucurie atât de mare, încât vrei să te întorci. E o zonă pe care trebuie să o exploatăm în viitorul apropiat. Vom avea mai multe astfel de ieșiri.

Știu că mergi destul de mult prin țară și vezi spectacole peste tot. Cât de conectat ești la fenomenul teatral românesc?

E esențial să fim conectați la tot ce se întâmplă în jur și să observăm fenomenul, dar și noile direcții. Având o echipă foarte mică și posibilități limitate de a-mi delega atribuțiile, din păcate nu călătoresc atât de mult pe cât îmi doresc sau pe cât ar trebui, dar bine că există Internetul care să ne ajute să primim vești rapid și să urmărim activitatea colegilor. Cred că teatrul pentru un public tânăr din România e într-o perioadă efervescentă în care se investește tot mai mult. Ne luăm, în sfârșit, misiunea foarte în serios. Dar, în același timp, mai avem mult de lucrat ca infrastructură, ca dezvoltare de rețele și schimb de experiență. Mărturisesc că am sentimentul de izolare a teatrelor tocmai dintr-o lipsă de dialog.

A teatrelor cu acest profil sau a teatrelor în general?

A teatrelor în general. Nu avem rețele profesionale bine definite în țară. Se creează tot felul de derapaje. Sunt uimit să descopăr în conceptul curatorial al unui festival – și iau exemplul unui festival de animație – că investește mai mult în trupe de dramă sau în actori vedetă de la București și mai puțin în a promova companii de teatru de animație din țară. Sau am descoperit festivaluri pentru public tânăr care, paradoxal, investesc mai mult în spectacole interzise sub 18 ani… Noi, ca directori de teatru, ar trebui să avem o grijă și o preocupare mai mare pentru actorii din zona asta, să milităm pentru mobilitatea acestora și să îi sprijinim. Să nu așteptăm ca o trupă să vină într-un oraș pe cheltuiala companiei. Trebuie tras un semnal de alarmă în condițiile în care se pierd meserii în teatru: nu mai există sculptori, nu mai există maeștri care să creeze păpuși și ateliere sunt din ce în ce mai puține. Nu mai există transmiterea de la o generație la alta a meșteșugului și trebuie găsite soluții acum pentru că altfel poate fi prea târziu. Ar trebui să venim în ajutorul Ministerului Educației prin dezvoltarea unor workshopuri pentru tineri actori pentru a învăța tehnica animației și pentru a se putea reprofesionaliza într-o zonă care poate să devină revelatorie pentru munca lor cu corpul și cu obiectele.

Faptul că publicul tânăr dă un feedback live în timpul reprezentației, modifică asta parcursul unui spectacol?

Inevitabil lipsa acestei convenții între scenă și public poate transforma parcursul unui spectacol, dar aici intervine disciplina fiecărui actor de a se putea coordona și de a avea grijă să nu existe derapaje. Ține mult și de specificul fiecărui spectacol, dacă e interactiv sau nu. Dar nu poți ignora publicul din sală. Atâta timp cât un copil a răspuns la o întrebare înaintea unui personaj, trebuie să te joci cu acel copil și să îți adaptezi replica în funcție de răspunsul sălii. Sau dacă e deja o reacție mult prea pasională în sală, trebuie să faci o mică pauză și să le lași acel respiro de a-și exprima opinia sau sentimentul pentru a putea continua.

Care sunt cele mai frecvente reacții pe care le auziți?

În general, copiii au tendința de a proteja un personaj pozitiv de unul negativ. Dar e interesant cum cei mai tineri empatizează mult mai rapid cu personajele negative, cu agresorii. De aici e importantă construcția spectacolului, de a le permite să se pună în locul agresorului, care capătă această alură cool, ca la final, acțiunea să pună în dezbatere, de fapt, ideea respectivă, pentru a-i putea ghida. De aici și importanța teatrului în educația non-formală, pentru că el promovează ceva ce lipsește foarte tare societății de astăzi: empatia. Ca spectator de teatru nu stai doar într-un fotoliu, ci ești pus în fața unor oameni vii care poate au trecut prin aceeași situație ca tine sau, cel puțin, te pui tu în situația lor și se creează legătura asta afectivă. Se pune în discuție ideea de solidaritate și empatizezi cu un personaj anume.

Crezi că vine ca o necesitate găsirea unor noi limbaje vizuale în teatrul pentru copii și tineret?

Absolut, pentru că altfel nu mai corespunzi unor așteptări. Publicul de azi e clar mult mai conectat la tehnologie, la informație, are acces la povești mult mai ușor, jocurile pe care părinții le cumpără sunt mult mai complexe, prin urmare și spectacolul de teatru trebuie să se alinieze ritmului societății din jurul nostru. E clar că tendințele se schimbă mult mai rapid, iar noi trebuie să investim mai mult în tehnologie și în promovarea unei estetici familiare celor mici; inclusiv în modul în care alegem luminile în spectacol – în funcție de jocurile video care le sunt tot mai familiare. Teatrul trebuie să găsească soluția unui sincretism între arte, între industrii.

E o provocare să montezi pentru un public atât de tânăr și de perspicace. Cum reacționează regizorii când îi invitați să lucreze la voi?

Există un interes special pentru că e o zonă care aduce multă bucurie. Teatrul pentru copii e un happy place, iar umorul pe care îl are un astfel de text e unul generator de multiple oportunități creative pentru un regizor. De aici se creează atmosfera jovială și relaxată, tocmai pentru că actorii se distrează pe scenă, dar și regizorului îi vine o idee și așa se naște un dialog productiv între membrii echipei. De altfel, e provocator, pentru că nu e ușor să comprimi un basm în 45 de minute. Aici trebuie să fii tu foarte înțelept și să ai înclinația de a înțelege pedagogia unei vârste, cât să poți fi sigur că acea montare poate fi înțeleasă și că nu există goluri, că nu vor începe să se foiască cei mici în sală. Cu astfel de lucruri nu te întâlnești la un text clasic. Pentru un public tânăr trebuie să găsești soluții.

Promovați un concept de „family break teatral”. Ce presupune asta?

Am început să facem asta în timpul Festivalului de Teatru Tânăr de la Sibiu. Primul weekend se suprapune cu vacanța preșcolarilor din octombrie și avem câteva pachete turistice pentru familii, cu reduceri la cazare în Sibiu sau cu gratuități la teatru, cât să putem să sprijinim ideea de dezvoltare locală, de a crește numărul de turiști și pe cel al familiilor care vin aici. Le oferim o alternativă de petrecere a timpului liber în vacanță când, până la urmă, de multe ori nu ai ce face cu copilul și atunci poți veni cu el la teatru.

Care crezi că ar fi atributele unui manager eficient?

Managerul de teatru, la ora actuală, este o persoană multitasking. Toată responsabilitatea deciziilor artistice, administrative, financiare, de resurse umane, revine exclusiv asupra acestei persoane. E important să ai viziune de ansamblu și să nu te împiedici în detalii, să poți înțelege că funcționăm ca echipă. Sigur că actorii sunt foarte importanți, dar un spectacol de teatru așa cum e el astăzi nu s-ar putea realiza fără un om la lumini sau la sunet. Spectacolul respectiv nu ar fi putut fi susținut dacă contabilitatea n-ar fi funcționat, publicul n-ar fi ajuns la spectacol dacă echipa de marketing nu și-ar fi făcut treaba… Aici cred că mai avem de lucrat ca sistem. Legea salarizării unitare nu ne-a ajutat în acest sens și a creat diferențe majore între departamente. Lipsa încurajării competiției și performanței duce până la urmă la o plafonare. Atâta timp cât norma e una egală pentru toată lumea, nu ar trebui să existe diferențe atât de mari de salarizare între angajați. Până la urmă avem aceeași misiune. Am învățat pe parcursul acestor patru ani că trebuie să ai multă răbdare. E important să fim mai degrabă oameni între noi decât o ierarhie și să ne asigurăm că fiecărui om din teatru îi e bine, că înțelege ce are de făcut, să îl putem sprijini atunci când are probleme, pentru că atâta vreme cât fiecare dintre noi e împăcat în afara și în interiorul teatrului, va putea da randament și lucra eficient.

Cred că în momentul de față nu doar GONG-ul, ci toate teatrele pentru copii sunt o Cenușăreasă și am încredere că ea își va găsi zâna bună pentru a primi pantoful de cleștar, care să ne ducă în locul pe care îl merităm.

Dacă Teatrul GONG ar fi un personaj de basm, ce personaj ar fi?

Cred că în momentul de față nu doar GONG-ul, ci toate teatrele pentru copii sunt o Cenușăreasă și am încredere că ea își va găsi zâna bună pentru a primi pantoful de cleștar, care să ne ducă în locul pe care îl merităm. Spun asta prin prisma faptului că dezvoltăm proiecte complexe ce contribuie la incluziune socială și la o mai bună înțelegere a diferențelor dintre noi. Dialogul purtat înainte și după spectacol, dilemele pe care le poți avea ca spectator contribuie la emanciparea tinerilor pentru a putea avea forța de a schimba regulile jocului.

Interviu publicat în Yorick.ro. 

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022