Seria de interviuri cu critici de teatru, CritiKOOL, continuă cu Diana Parpalea. Absolventă de Studii teatrale la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Diana este teatrolog, jurnalist și altele... așa cum îi place ei să se prezinte. Dar, înainte de toate, este un om care iubește să meargă la teatru și să scrie despre el. Vine din Constanța, în prezent urmează programul de master Societate, multimedia, spectacol, din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii – CESI și face parte din echipa Teatrului Godot. O puteți citi pe Diana în Teatrul Azi, pe epingeac.com, LiterNet, Ziarul Metropolis, teatrolog.ro.

Vă invit să descoperiți o tânără jurnalistă, îndrăgostită până peste cap de teatru, care continuă să exploreze poveștile pe care le vede pe scenă, să creadă și să scrie despre ele! Mulțumesc, Diana, pentru că ducem mai departe cronica de teatru!

Spune-mi povestea ta: cum ai descoperit teatrul și cum te-a convins să devii critic de teatru?

Teatrul l-am descoperit împreună cu bunica mea undeva la vârsta de 3 ani, ca o activitate pe care o făceam odată pe lună, în fiecare sâmbătă, după ce își lua pensia. A văzut că îmi place, că povestesc la toată lumea din familie ce văd la teatru și așa am ajuns să văd tot repertoriul Teatrului de Păpuși din Constanța. Apoi am crescut, am mers la cursuri de teatru în generală, apoi în liceu. Cum altfel să te apropii mai mult de teatru, când ești în liceu, decât prin actorie? Nu prea existau alte cursuri. Apoi, în timpul acestor cursuri mi-am dat seama că nu îmi place să se uite oamenii la mine ori nimic din ce are de-a face jucatul pe scenă, dar în continuare îmi place această lume, dar cu tot se întâmplă dincolo de ea, de scenă. Mă gândeam mereu, când vedeam un spectacol, la ce se întâmplă înainte, la cum se repetă și cum se construiește el. Așa că am zis să încerc regia de teatru și m-am pregătit la UNATC pentru a da admitere la Regie. În timp ce mă pregăteam și citeam pe site-ul facultății, am descoperit și această secție pe numele său: „Teatrologie - Jurnalism Teatral, Management Cultural”. Habar n-aveam ce înseamnă. Așa că m-am pus să cercetez și cumva ce spuneau că se studiază în cadrul acestui program îmi plăcea foarte, foarte mult. Era mult de citit și acoperea o gamă largă a intereselor mele. Am înțeles atunci că teatrul este ceva mai mult, că el implică și studii interdisciplinare și că vreau neapărat să studiez asta pe mai departe. Am dat totuși la Regie, dar și la Teatrologie. În timp ce la prima admitere nu mă simțeam deloc eu, la a doua admitere țin minte că mi-a plăcut foarte mult. Nu știu dacă atunci m-am convins că vreau să devin critic de teatru, dar m-am convins sigur că aici îmi este locul.

Care a fost primul contact cu critica de teatru și cum ai resimțit percepția celorlalți în raport cu această meserie?

Primul contact cu critica de teatru a avut loc în facultate. Prin prisma unor păreri deloc plăcute care circulau în facultate despre această secție, despre „criticii de teatru”, inclusiv noi studenții, nu a fost tocmai cea mai fericită întâlnire. Nu le-am înțeles și, sincer, nu o fac nici acum. De ce astfel de reacții și cuvinte pentru o meserie care este aproape la fel de veche ca actoria? Și la fel de importantă. Chiar dacă nu era cunoscută ad litteram sub această formă, ci a fost denumită mai târziu, ea a existat.

În ce moment al studenției ai luat decizia că îți vei asuma rolul criticului de teatru?

Cred că a fost o asumarea indirectă din momentul în care am început să scriu și să public ce scriu. A fost un sentiment amestecat - „ce frumos, am publicat ceva, am scris ceva despre un spectacol”, împreună cu „oare ce o să creadă acum despre mine regizorul ori actorul, o să-i placă, o să mă urască”. În timp, am învățat că orice părere care este argumentată, susținută de exemple, nu ar avea de ce să fie greșită. Subiectivism va exista întotdeauna și nu prea ai cum să schimbi acest lucru.

Ce te motivează să scrii despre teatru?

Faptul că cineva, într-o zi, o să citească ce am scris eu și chiar o să înțeleagă părerea mea, ori o să găsească viziunea mea una interesantă și că o să-l ajute cumva în meseria lui de actor, regizor, scenograf etc. Cred că o părere venită din exterior, care nu este influențată de nimic din interior, este mai valoroasă decât aplauzele unui prieten ori florile iubitului de la premieră. Oamenii aceia vor vedea în tine mereu ceva bun, o să zică că ești perfect. Și e și normal, nu e nimic greșit. Dar ca să poți să crești, ai nevoie și de alte păreri, fie ele nedorite ori neîmpărtășite. Sau putem privi și partea pozitivă - un critic poate vedea într-un spectacol ceva la care nu s-ar fi gândit, să spunem, regizorul, inițial, dar care îi aduce un plus valoare operei sale finale de pe scenă.

În viziunea ta, care crezi că este misiunea criticului de teatru astăzi?

Teatru pentru adolescenți nu exista în Constanța, deci abia în liceu am început să merg la Teatrul de Stat Constanța, în perioada lui nefericită, înainte de directorul actual, când existau spectacole la care publicul stătea mut, neclintit pe scaun și se uita la ceva ce nici nu înțelegea. Era împopoțonat, gătit, pentru că așa era obișnuit că se merge la teatru, dar nu înțelegea ce vede. Eu ce să mai zic. Știam că e ceva prost în spectacol, că nu e bine. Și mă întrebam de ce, de ce, de ce. De ce nu e bun? Abia când am intrat la facultate și am început să studiez mai bine tot ce înseamnă teatrul, am înțeles tot ce nu era bine și de ce.  Și tot atunci am înțeles că una dintre misiunile sale este asta: să pună degetul pe rană, să spună când nu e bine, chiar dacă doare.

O altă misiune este să cunoască artiștii de pe scenă și de ce nu, să lucreze cu ei. Cred în importanța cercetării dinainte de spectacol, în secretarul literar de la teatru care trebuie să facă asta, ori regizorul să aibă un asistent de regie teatrolog cu care să lucreze și cu care să se consulte de-a lungul construirii spectacolului. Un teatrolog o să rămână mereu fidel spectacolului și va fi mereu capabil să se distanteze în așa fel încât să vadă spectactacolul ca spectator, pe de o parte, și teoretician, pe de altă parte.

Descrie-mi parcursul tău profesional de până acum.

Așa cum am spus și mai sus, am început să scriu cronică încă din facultate. La cursul de presă scrisă, pe care l-am început în anul I cu Alina Epîngeac, am învățat pentru prima dată noțiuni despre diferite tipuri de texte care se pot scrie despre teatru. De la știri, comunicate de presă -de care în prezent mă lovesc în fiecare zi în job-ul meu -, la interviuri cu actori, regizori, la cum putem face un text-portret care să-i descrie întreaga carieră/biografie a unui artist, atât din punct de vedere profesional, cu analiză de joc ori spectacole, cât și personal (pentru că în acest domeniu, profesionalul cu personalul se întâlnește mai mult decât vrea să recunoască artistul), până când am ajuns la cronica de teatru. Cum se scrie? Am înțeles că nu există o definiție, ci că se scrie aproape singură, în capul nostru, în momentul în care vedem un spectacol. Am fost la un spectacol care m-a impresionat atât de mult, încât a fost primul despre care am vrut să scriu. Este vorba despre „Before Breakfast” de la Teatrul unteatru. Și am scris. A fost prima mea cronică, publicată în Revista Yorick și de acolo au început și altele. Cumva, cele mai frumoase cronici, care mie îmi plac foarte mult, sunt cele despre spectacolele care m-au impresionat și emoționat. Dacă ne întrebăm dacă cronica de teatru este un text literar sau nu, uneori, aș spune că este. Cel puțin în cazul meu. De la primul articol și până acum am trecut prin interviuri, cronică de festival, bloguri și așa mai departe. Articolele mele se pot citit în Revista Yorick, Amfiteatru, Liternet.ro, Ziarul Metropolis, d'E-pîn-geac, Teatrul Azi, teatrolog.ro, Zile și Nopți. Nu e mult, dar e o muncă continuă. În prezent scriu în continuare în mai multe locuri. Probabil îmi caut un loc, ori doar experimentez și mă voi așeza eu undeva. Sau nu, nu e obligatoriu. Este oricum mai mult pasiune decât meserie propriu-zis.

La început de drum, ai primit susținerea și încurajările de care aveai nevoie?

Datorită celor mai implicați profesori pe care i-am avut și pe care probabil o să-i am vreodată, DA! Încă sunt la început de drum și primesc susținere și încurajări. Și nu pot decât să le mulțumesc, dar cred că fac asta de fiecare dată, cu fiecare ocazie și articol pe care îl scriu sau trimit spre publicare. Este, cred, una dintre puținele secții de la facultate în care profesorii își susțin studenții chiar și după ce au terminat cei trei ani obligatorii. Ei rămân niște mentori la care mă voi raporta mereu.

Ți-a fost greu în vreun moment? Cum ai reușit să-l depășești?

Nu știu dacă cuvântul „greu” este cel mai potrivit, ci - frică. Pot spune că îmi este mai mult frică de faptul că „ce scrii, rămâne scris”. Pe foaie tipărită ori pe internet, sunt niște cuvinte care rămân, pe care eu le scriu, despre un spectacol. Cred că îmi e frică să nu supăr pe cineva. Nu scriu să jignesc pe nimeni, dar îmi e frică că uneori poate din cum am scris, asta se înțelege. Și bine, este și frica asta constantă că de fapt totul e în capul meu și, de fapt, scriu doar pentru mine. Ceea ce nu este până la urmă cel mai rău lucru. Și nu am depășit încă acest moment.

Tu pentru cine scrii? Care crezi că este profilul cititorilor cărora te adresezi?

Cum am zis și mai devreme, de cele mai multe ori am impresia că scriu pentru mine și pentru cine se mai nimerește să dea peste ce am scris eu. Ori vrea să se promoveze cu un citat sau două din articolul meu. În principiu, eu mă adresez în aceeași măsură atât unui posibil cititor, cât și artistului ori spectacolului despre care scriu.

Cum ți-ai caracteriza stilistica scrisului?

Uneori e haotic, uneori e pueril, iar alteori este ca o poezie ori un text descriptiv. Depinde atât de mult de spectacol, atât de mult de starea pe care mi-a creat-o, de emoții și de toate aceste aspecte care nu au cum să nu mă afecteze ca om, oricât de obiectivă ar fi judecata mea. Stilul meu de a scrie este o caracterizare a spectacolului în sine. Deci scriu în funcție de ce mă inspiră și cum mă face să mă simt. E de menționat faptul că emoția provocată de spectacol se simte doar în stilul de scris, nu și în ceea ce scriu.

Ai o categorie preferată de materiale (cronică, interviuri, portrete etc.)? Dacă da, de ce?

Îmi plac foarte mult interviurile, deși nu am apucat să fac foarte multe. Primul interviu a fost cu Richard Bovnoczki. A fost un interviu de peste 10 pagini. Am vorbit aproape trei ore despre toată cariera lui de până atunci. A fost fascinant pentru mine. Îmi place să vorbesc cu artiștii, să le aflu și gândurile lor directe, nu doar pe cele transmise prin personaje. Sunt o fire curioasă și îmi place să descoperă oamenii. Poate de aceea îmi plac interviurile. Tot din acest motiv, îmi plac și portretele. Implică studiu mult asupra unei vieți de om, ceea ce poate fi foarte interesant. Dar implică mult timp. Și în prezent, pentru că muncesc și pentru că nu îmi pot câștiga viața doar din scris despre teatru, nu am atât de mult timp să lucrez mai mult pe aceste tipuri de texte. Dar cine știe cum se vor așeza lucrurile.

Urmărești o structură sau anumiți pași în scrierea unei cronici?

Depinde mult de ce m-a inspirat prima dată. Încep de obicei cu o descriere generală despre subiectul spectacolului ori o problematică adusă în discuție. Un argument subiectiv, pe care încerc să-l susțin mai apoi prin exemplul sau ne-exemplu dat de spectacol, analizând fiecare element scenic. Dar nu este o structură fixă, deoarece fiecare spectacol diferă, iar la fel sunt și părerile mele. Însă încerc să analizez ori să spun despre tot ce văd și nu văd pe scenă. Cum toate elementele colaborează sau nu unitar pentru a spune o poveste.

Ai un anumit ritual sau un moment al zilei în care ai spor la scris?

Oricât de romantic mi-ar plăcea să fie acest ritual, să stau la biroul meu de la ora 10 dimineața ori 10 seara și să scriu, să șterg, să scriu, să mai sorb din ceașca cu cafeaua mea preferată, în viața reală, nu se întâmplă asta. Scriu seara, după ce muncesc. Muncesc și în weekend-uri, deci nu pot spune că atunci aș putea să-mi fac de cap și să scriu. În principiu, cronica se scrie în capul meu, în timp ce văd spectacolul. Dacă îmi vin idei le notez atunci, pe loc, ori după spectacol, la pauză. Sunt niște propoziții, gânduri de la care îmi este foarte ușor să plec la scris în orice moment al zilei, ulterior.

Care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un spectacol pentru a fi declarat „bun”?

Să mă facă să vreau să vorbesc despre el după și să vreau să scriu. Un spectacol bun este cel mai de ajutor sfetnic la scris. Iar un alt lucru pe care eu îl caut la spectacole este ca toate elementele care-l construiesc să fie într-o armonie perfectă. Un actor nu este mai important decât un alt actor, care are, poate, un rol secund. Regia, muzica, lumina, scenografia să fie în plin echilibru scenic. Cred că într-un spectacol toate lucrurile sunt importante, de aceea mi-ar plăcea ca toate elementele artistice să fie echilibrate. Și, poate, să existe o etică față de spectacol, scenă și spectator. Cumva mă regesc în gândurile despre teatru ale lui Giorgio Strehler și în ideea sa despre un „teatru al umanului”. Deși „bun” este întotdeauna subiectiv.

Care parte a unei cronici crezi că este cea mai importantă? Pui accent pe ceva anume?

Nu pun accent pe ceva anume. Sau nu asta îmi propun. Depinde de la cronică la cronică, de la spectacol la spectacol. Poate pe ce consider eu mai important că trebuie spus. Cea mai importantă parte este cea în care cronica are o reacție în exterior, după ce este citită.

Împărtășește-mi creatori români din tânăra generație pe care i-ai descoperit și a căror evoluție profesională o urmărești.

Urmăresc Teatrul Improbabil, un teatru care readuce la viață în secolul XXI, ceea ce în trecut se numea teatru radiofonic. În principiu îmi urmăresc toți colegii de generație care au terminat la actorie, regie, împreună cu colegele mele care scriu și ele despre teatru, pe care le citesc. Urmăresc cam tot ce e nou, dar și „vechi” deopotrivă.

Care crezi că ar trebui să fie relația criticilor cu artiștii?

De prietenie, colegialitate. Utopie, totuși. Nici artiștii între artiști nu sunt cu toții prieteni, ori își urmăresc munca. Actori, regizori… doar foarte puțini. Dar cred că ar trebui să fie una de prietenie și respect, cât mai aproape de scenă. Și nu mă refer să primească locuri în față, ci, să fie cât mai aproape de munca pe care o face și unul, și celălalt. Și nu doar atunci când „s-a scris de bine!”.

Tu cum crezi că putem face critica de teatru cool again?

Poate renunțând la a mai urca critica pe un piedestal la care nu ajunge nimeni. Nu spun nici că trebuie să decadă. Dar să fie undeva la mijloc. Critica este până la urmă adresată și publicului care vrea să citească despre un spectacol, iar dacă o vom academiciza, riscăm să rămânem noi între noi sau nici măcar. Și, poate, să nu mai fie privită ca un „bau-bau” când apare. E un text, un articol, e ceva normal. Poate să fie și incitant. Ceva ce e scris acolo să te facă să vrei să cumperi bilet la spectacol, să vezi dacă așa vezi și tu lucrurile. Deci, să te provoace sau să provoace păreri, gânduri, idei.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022