Deschid seria de interviuri cu critici de teatru, CritiKOOL, cu un dialog foarte special, în care Monica Andronescu povestește despre întâlnirea ei cu teatrul, fascinația primului spectacol, sentimentul de împlinire al primei cronici scrise, recomandări de lecturi și creatori. Am provocat-o să aprofundăm semnificația meseriei de critic de teatru și am întrebat-o despre menirea criticului astăzi, despre structuri, ritualuri, relația criticilor cu artiștii și cum s-ar putea schimba lucrurile astfel încât cronica să redevină cool again.

Monica Andronescu este critic de teatru, câștigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București și Studii teatrale la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Național, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat revistele Yorick, Amfiteatru, Artitudini.

Spune-mi povestea ta: cum ai descoperit teatrul și cum te-a convins el să devii critic de teatru?

A trecut o groază de timp de când am început eu să mă îndrăgostesc de teatru... Eram studentă la Litere, aveam cam 19-20 de ani, venisem în București de foarte puțin timp. Până atunci nu se iviseră foarte multe ocazii de a veni la București ca să văd teatru. Dar din momentul în care am devenit studentă, am început să îmi cumpăr bilete la spectacole. Într-un an de zile s-a transformat în nevoie, în pasiune, era singura mea bucurie. Primeam bani de la ai mei ca să îmi iau de mâncare în timpul săptămânii și aproape toți acei bani se duceau pe bilete de teatru. Vedeam și revedeam spectacole de câte 5-10 ori.

În perioada aia vedeam teatru la kilogram, dar s-a desprins un spectacol care pentru mine a fost magic, momentul în care mi-am dat seama că trebuie să am o oarecare legătură cu lumea asta pentru că altfel viața pare lipsită de sens. Spectacolul de care spun a fost „Hamlet” în regia lui Gábor Tompa, cu Adrian Pintea în rolul lui Hamlet, montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Eu l-am văzut la București, jucat într-un festival. L-am văzut de câte ori am putut. Îmi aduc aminte că eram așa de naivă la momentul acela... stăteam într-un apartament al unei doamne în vârstă pe lângă Sala Palatului, aveam o cameră închiriată, iar seara nu aveam prea multe distracții. Aveam un radio vechi la care ascultam un post unde se dădeau dedicații muzicale. Așa de îndrăgostită eram de spectacol, de Adrian Pintea, de teatru, de tot, încât am sunat de la un telefon fix să fac o dedicație pentru Adrian Pintea și pentru acel „Hamlet”. Ba mai mult, i-am dus și flori la sfârșitul spectacolului. Era un obicei care se păstra pe vremea aceea. Acela a fost momentul.

Trebuie să recunosc că fac și eu parte din categoria criticilor care voiau să facă altceva. Mi-am dorit să fac regie sau credeam că îmi doresc asta, nici acum nu știu. Presupun că dacă nu am ajuns să fac asta, nu era acela drumul. Când am terminat anul II la Litere trebuia să dau examen la UNATC „I.L. Caragiale”. Am căutat facultatea, n-am avut curaj să mă înscriu la examenul de Regie, dar am descoperit Teatrologia, am văzut programa, mi s-a părut că știu lucrurile acelea pentru că veneam cu tot ce se făcea la Litere și puteam să mă adaptez. Îmi propusesem ca după un an să mă transfer. Doar că eu am avut norocul să prind ultimul an în care puteai face două facultăți fără să o plătești pe a doua. În anul următor, nu am putut nici să mă transfer, nici să dau admitere pentru că ar fi trebuit să plătesc. Așa s-au așezat lucrurile, ăsta mi-a fost destinul.

În timpul facultății de Teatrologie, cred că Mihaela Tonitza-Iordache m-a făcut să mă îndrăgostesc de povestea asta care ținea de meseria de a scrie despre teatru. Apoi s-a aprofundat totul atunci când am cunoscut-o pe Alice Georgescu.

Îți amintești prima cronică pe care ai scris-o?

Prima cronică pe care am scris-o a fost în timpul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – FITS, una dintre primele ediții. Nu mai știu despre ce spectacol era. Însă prima și prima dată când am început să scriu despre teatru a fost când m-am angajat la Jurnalul Național, care în momentul acela avea un supliment intitulat „Jurnal de bucătărie”. Eu am fost angajată să scriu cronică de teatru, dar care să aibă legătură cu ceva ce ține de domeniul gastronomiei. Era cumplit! Prima cronică pe care am scris-o a fost despre spectacolul „Pește cu mazăre” de la Teatrul Metropolis, în care juca Olga Tudorache. Am încercat să fie un text decent, în care să vorbesc și despre teatru, și despre pește, și despre mazăre. Apoi am început cu adevărat să scriu despre teatru la ziarul „Ziua”, care avea o pagină întreagă dedicată culturii.

Care a fost sentimentul pe care l-ai avut când ai început să scrii, a fost același tip de împlinire cum îți imaginai că ar fi fost dacă ai fi dat la Regie?

Nu știu cum ar fi fost dacă m-aș fi dus la Regie, cu siguranță nu ar fi fost același gen de împlinire. Dar acum, cu distanța necesară și în timp, și în mine însămi, poate că nu aș fi avut calitățile necesare ca să fiu un bun regizor. Când am început să scriu am simțit fericire. Era genul de împlinire la care ajungi după ce ai străbătut un drum lung. Fiecare dintre noi știm și când scriem un text mai reușit, și când scriem un text de serviciu. Însă atunci când scriam un text care îmi plăcea foarte mult și despre care știam că are un anumit nivel, era genul de împlinire pe care nu am obținut-o prin nimic altceva.

Trebuie să recunosc că mulți ani a însemnat bucuria de a pătrunde cu pași mici într-o lume la care visam, de a cunoaște oameni, de a deschide încă o ușiță și încă o ușiță, cu toată timiditatea mea pe care nu aveam cum s-o las acasă. Au fost niște ani minunați cei în care am construit încet-încet lucruri. După aceea, când am creat revista Yorick, acestea s-au amplificat. Când scriam la ziarul „Ziua”, a cărui pagină de cultură fusese și premiată, unde scriau Ion Bogdan Lefter, Iulia Popovici, a fost un moment în care mă simțeam privilegiată că fac parte din acea lume și că scriu împreună cu acești oameni, că putem sta de vorbă, că putem schimba idei. Mi se părea minunat.

Din perioada în care ai descoperit lumea teatrului, ce ți s-a părut cel mai relevant în devenirea ta ca critic?

Poate faptul că am putut să stau de vorbă cu oameni care aveau o anumită altitudine intelectuală. Atunci era o perioadă în care făceam multe interviuri cu regizori, actori, la care nici nu visam până atunci să ajung. Simplul fapt că puteam să învăț de la ei, să schimb idei cu ei, asta cred că a fost cel mai relevant. Întâlnirea cu niște oameni. Dacă ar fi să îi numesc: George Banu, Andrei Șerban, Victor Ioan Frunză.

Din zona teoretică, ai avut vreun model din scriitura căruia să te inspiri?

Alice Georgescu. Era ca o zeiță. Mi se părea foarte distantă, îmi era greu să vorbesc cu ea la început. Dar ulterior am descoperit un om minunat, o ființă cu totul specială, de la care am și învățat multe, care mi-a dat curaj și încredere în momentele în care voiam să renunț. Iar felul ei de a scrie mi s-a părut că e plin de substanță. Dacă am încercat să „imit” ceva, a fost să fac în așa fel încât atunci când scriu să existe viață, sevă, ceva cald. Să nu fie ceva doar schematic. Și asta cred că am învățat de la doamna Alice Georgescu.

Din perioada în care ai fost profesor asociat la UNATC „I.L. Caragiale” și ai predat cursul de Teoria și practica presei studenților teatrologi, care au fost lucrurile pe care le-ai descoperit despre noile generații?

Au fost generații și generații. Sunt extrem de mari diferențele între generații. Au fost ani cu oameni de o curiozitate extraordinară, talentați, interesați, care voiau să descopere și care aduceau cu ei o furie. Aveau dorința de a schimba, de a li se deschide și lor ușile, de a fi lăsați să intre. Asta am observat la generațiile foarte inteligente. Și simțeam frustrarea lor atunci când nu puteau să pătrundă, că nu mai e loc, că se dărâmă o lume, că ar vrea să își întindă aripile și să spună ce au de spus, să fie lăsați să vorbească undeva despre genul de teatru la care visează ei. La pol opus, au existat și oameni care nu aveau prea mult de-a face cu teatrul, care cu siguranță nu știau ce caută și de ce au venit. Dar asta se întâmplă peste tot. Gândindu-mă la oamenii mișto, am observat nevoia lor de a schimba lumea teatrului, de a o așeza pe alte principii și cumva asta e foarte firesc. Teatrul e o artă a fiecărei generații. Sigur că asta nu înseamnă că nu trebuie să știi de unde vii și unde ai ajuns, dar mi se pare firesc ca pentru tine teatrul de acum 25 de ani să fie văzut ca istorie și să ai nevoie să te dezvolți într-o altă lume teatrală. Curiozitatea mi se pare esențială.

Privind retrospectiv, acești tineri furioși au reușit să rămână în lumea teatrului?

Din păcate, nu prea. Asta e una dintre marile mele frustrări. În cei aproape 10 ani în care am predat la UNATC, am întâlnit la Teatrologie câțiva oameni extraordinari, care ar fi putut să schimbe lumea în teatru, să se dezvolte armonios, și pe care teatrul i-a pierdut. Asta e o mare tristețe. I-a pierdut pentru că nu le-a oferit nimic, pentru că în ceea ce privește critica de teatru, din păcate a fost lăsată să moară. Nimeni nu s-a gândit cu adevărat cum să dezvolte un plan coerent pentru ca ea să funcționeze, să fie mai mult decât un hobby pe care l-am practicat cu toții în afara orelor de program. Nu spun să fie o meserie din care să se poată trăi wow, dar ar trebui să existe o oarecare motivație ca tu să faci din critica de teatru o profesie. Ori lucrul ăsta nu se întâmplă și din cauza asta s-au pierdut foarte mulți oameni, care o vreme au încercat să scrie, să facă cercetare, dar normal că toți trebuie să mănânce, să își găsească un loc de unde să poată să și trăiască. E foarte frumos să spui că te duci să vezi spectacole și apoi scrii despre ele, dar nu poți să cumperi o pizza. Lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Iar dacă pentru toate celelalte domenii s-au găsit niște pârghii, pentru critica de teatru nu.

De ce crezi că s-a întâmplat asta?

E o chestiune la nivel de sistem pentru că actorii au nevoie de feedback, îl caută și îl cer. În toate evaluările managerilor este nevoie de reflectare în presă, ori presa nu mai există. Și atunci normal că am ajuns într-un lanț în care totul s-a transformat în bloguri personale. Sigur, poate să fie o salvare. Dar tot nu este un mecanism funcțional. Nu știu de ce s-a întâmplat asta. Probabil nimeni nu a crezut cu adevărat că este nevoie sau nimeni nu a fost suficient de bătăios să se lupte să obțină fonduri reale pe termen lung pentru a face câteva reviste funcționale, fie ele și online. Au fost, dar la un moment dat dintr-un motiv sau altul s-au prăbușit. Vorbesc chiar despre experiența revistei Yorick, pentru care am reușit cu foarte multe lupte să obțin niște bani de la Ministerul Culturii în câțiva ani, dar banii aceia erau îngrozitor de puțini, veneau întotdeauna la jumătatea anului pentru următoarea jumătate. Era greu de crezut că cineva poate să trăiască din asta.

În viziunea ta, care este misiunea criticului de teatru astăzi?

Fundamental e aceeași, dar sigur că se modifică un pic pentru că s-a schimbat lumea. Cred că criticul de teatru trebuie să fie un însoțitor și o formă de reflexie pentru creator. Să îi ofere un feedback corect, să încerce să păstreze cu onestitate o scară de valori, care să nu deraieze 100% în influențe ale trendurilor și ale anumitor mode care nu au nimic de-a face cu valoarea estetică. Criticul, atât cât mai există pe diverse platforme, poate încă să facă acest lucru. Pentru că este selecționer la festivaluri, membru în jurii unde se dau premii. Automat el poate să instituie o formă de valoare corectă prin ceea ce nominalizează, premiază sau aduce în festivaluri. Dacă e vorba de păstrat în timp, acum există alte mijloace tehnice de păstrare. Desigur, starea unei epoci, analiza unui spectacol în perspectivă și în contextul unei epoci, rămâne la fel de importantă.

Asta raportat la creator, dar raportat la public?

O, dacă ar conta critica de teatru pentru spectatori... Vezi, nici măcar nu mi-a venit prin cap să vorbesc despre public pentru că mi se pare că, din păcate, cronica de teatru este citită doar între noi. Ăsta a fost visul meu, să reușesc să facem un tip de materiale care să atragă publicul – nu doar cronică, ci și dialoguri, povești despre oameni. Tocmai în ideea ca aceste lucruri să funcționeze ca niște locomotive care să atragă publicul.

Cronica ar putea să conteze pentru public pentru a-și verifica percepția personală, să și-o diversifice, să vadă dacă ceea ce au văzut ei poate fi văzut și dintr-o altă perspectivă. Și, desigur, dacă s-ar întâmpla miracolul ca critica de teatru să fie citită înainte de a merge la teatru, să fie un soi de barometru pentru valoare și pentru a alege un spectacol sau altul. Din experiența mea, am senzația că în România cronicile sunt citite mai ales după ce oamenii au văzut un spectacol. Mi-aș dori să citească și înainte pentru că în felul acesta pot vedea dacă un titlul îi induce în eroare, la ce să se aștepte.

Urmărești o structură sau anumiți pași în scrierea unei cronici?

Da. Cred că cel mai important lucru la o cronică de teatru este să nu povestești textul. La teatru e vorba în primul rând despre cum, nu despre ce se întâmplă acolo. Mi se pare esențial să încerc să redau în cuvinte lumea de pe scenă, să nu îmi iasă din minte faptul că spectacolul este eclectic, că acolo se întâmplă o întâlnire între mai multe arte și toate aceste arte alcătuiesc un univers pe care eu vreau să îl redau. Practic, vreau ca cel care citește cronica mea să vadă ce era pe scenă, cum se întâmplă lucrurile, cum arată scenografia, care e universul sonor.  Pe lângă asta, e vorba de talentul personal. Mi se pare important și să existe o formă de captatio benevolentiae, să ai un paragraf prin care îl faci pe cititor să intre în poveste. Am încercat întotdeauna să nu încep abrupt, printr-o frază care poate să fie plictisitoare sau doar să enunțe niște date tehnice. Cred că trebuie să livrezi în text o imagine pe care tu o consideri inima acelui spectacol, să îl faci pe cel care citește să rămână cu acea imagine în minte.

Apropo de structură, care ți se pare cea mai importantă parte a cronicii de spectacol?

Începutul. Pentru că dacă ai pierdut cititorul în primele cinci rânduri, poți să scrii ceva genial pe urmă, dar el n-o să mai ajungă până acolo. Mai ales în epoca noastră în care suferim de o grabă teribilă, iar oamenii se uită câte minute durează să citească un text.

Mai exact, ce urmărește un critic de teatru în plus față de publicul larg atunci când vizionează un spectacol?

Cred că urmărește chestii de detaliu ce țin de construcția rolului la actori, vede în ansamblu povestea. Se uită dacă un anume obiect este folosit în scenă sau este pus doar de decor, dacă enunțarea unei idei regizorale este coerent urmărită până la final, dacă textul are acoperire în ceea ce s-a construit pe scenă. Cred că libertatea în regie este nesfârșită, dar trebuie să aibă întotdeauna acoperire în text. Ori, în momentul în care te întorci împotriva textului, nu văd de ce l-ai mai folosi și nu l-ai scrie pe al tău.

Ai un ritual sau un moment al zilei propice în care ai spor la scris?

Trebuie să beau cafea. Când eram mai tânără, scriam cel mai bine noaptea. Acum nu prea mă mai pot concentra și prefer să scriu la primele ore ale dimineții.

Care crezi că este cea mai mare provocare astăzi pentru un tânăr critic de teatru?

Pragul cel mai important este el însuși, dezamăgirea personală. Să fie conștient de faptul că e un fel de luptă cu morile de vânt și să își asume asta până la capăt. Dacă pornește la drum cu ideea că va fi răsplătit, va fi foarte repede dezamăgit. Cu greu obții ceva din cronica de teatru. Depinde ce îți dorești. Dacă îți dorești să cunoști oameni, da, îi vei putea cunoaște. Dacă îți dorești să pătrunzi în sistem, să mergi la festivaluri, da, se poate. Dar dacă îți dorești lucruri financiare sau să influențezi sistemul, cred că trebuie foarte multă răbdare și, din păcate, multe feluri de compromisuri. Peste el însuși trebuie să treacă. Să fie pregătit să accepte că deși a făcut ceva minunat, s-ar putea ca ceilalți să nu fie dispuși să arate că au observat lucrul acesta.

Artiștii sunt întrebați deseori care sunt sursele lor de inspirație. Pentru un critic de teatru, care sunt sursele de documentare și de formare?

E un proces permanent. Principala sursă de documentare este să vezi teatru. Cel puțin în primii ani trebuie să vezi mult teatru, și bun, și rău. Pentru că trebuie să ajungi să faci singur diferența între ce înseamnă un spectacol prost, un spectacol ratat, sunt lucruri diferite din punctul meu de vedere. Apoi trebuie să citești câte cronică se scrie, la noi, în străinătate. Să vezi cum și ce se scrie despre teatru. Și să citești - și nu doar carte de teatru, ci orice. Un critic de teatru trebuie să fie conectat la lumea în care trăiește, cu literatura, cu muzica, cu artele vizuale. Să aibă curiozitatea să descopere și să vadă în ce lume trăiește. Să cunoască și un pic de psihologie pentru că e multă psihologie în felul în care se construiește un personaj.

Criticul de teatru trebuie să aibă o personalitate foarte deschisă. Și mi se mai pare esențial ca el să călătorească pentru că astfel descoperi lumi, culturi, civilizații, oameni, gusturi. Toate lucrurile astea se așază în tine, iar atunci când vezi un spectacol, îl vezi din perspective diferite. Criticul, spre deosebire de artist, trebuie să fie dispus să viziteze o mie de feluri de lumi și de universuri, chiar dacă lui nu îi plac neapărat. Trebuie să fie conștient că ele există și sunt posibile, că se poate să trăiești și așa, să înțelegi că e ceva coerent în felul în care e construit fiecare univers. De asta insist foarte mult pe deschiderea criticului – astfel înțelege că există mai multe forme de teatru. E normal ca fiecare să aibă un tip preferat de teatru, dar asta nu înseamnă că îl exclude pe celălalt.

Împărtășește-mi trei creatori români din tânăra generație pe care i-ai descoperit și a căror evoluție profesională o urmărești.

Andrei Huțuleac, Vlad Cristache, Alexandru Mâzgăreanu. Cred că am văzut cam toate spectacolele lor de până acum.

Recomandă o lectură teoretică (sau mai multe) sau un autor care nu trebuie să lipsească din colecția unui critic de teatru.

Prima pe care aș menționa-o este „Spațiul gol” de Peter Brook. Iar din zona românească, cărțile lui George Banu.

Ai făcut vreodată vreo analiză a modului în care ți-ai modificat stilistica scrisului de-a lungul etapelor de viață?

Nu am făcut o analiză, dar știu cum s-a modificat. Am câștigat la nivel de tehnică pentru că se adaugă anii, experiența, urmărești o structură pe care o ai mult mai limpede în minte, știi ce puncte trebuie să atingi. Cred că scriam mai naiv, mai emoțional la început, eram mai impresionistă, mai puțin riguroasă, dar poate că eram un pic mai sinceră.

Care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un spectacol pentru a fi considerat „bun”?

Trebuie să funcționeze pe toate palierele. Regia trebuie să nu se întoarcă împotriva textului, să aibă o coerență, să simt că la finalul spectacolului îmi răspunde la întrebarea de ce ai ales acel text în acest moment și ce ai vrut să spui cu el. Să simt că regizorul a avut un gând în spate. Scenografia să nu funcționeze împotriva spectacolului. În felul în care s-a omogenizat trupa, să se simtă că fiecare actor are un gând în spatele rolului, că nu este doar o schemă a unui personaj, că are o lume întreagă pe care a construit-o și că a străbătut un drum dinspre nicăieri către aici și acum. Toate aceste paliere să funcționeze în așa fel încât să creeze emoție. Și să simt că regizorul respectiv a reușit să spună povestea coerent în așa fel încât omul care a plecat din sală să o înțeleagă.

Care crezi că ar trebui să fie relația criticilor cu artiști?

Una de reală prietenie în așa fel încât să poată discuta. Eu nu cred că trebuie să existe genul acela de distanță în care eu mă închid în lumea mea și scriu din turnul meu de fildeș. Mi-ar plăcea foarte tare să ne putem întâlni la bere sau la cafea, să stăm de vorbă, să ne certăm, să ne contrazicem, să putem să ne spunem adevăruri, lucruri mai puțin plăcute. Cred că relația ar trebui să fie de deschidere și amiciție.

Tu cum crezi că putem face critica de teatru cool again?

În primul rând, dacă toți oamenii ăștia mișto pe care i-am cunoscut eu și care sunt sigură că au devenit tot mai mulți, ne-am aduna într-o zi într-un spațiu și ne-am hotărî să facem o platformă online, în care, chiar dacă știm că este la nivel de hobby deocamdată, să avem disponibilitate, curaj și timp să investim energie. Cred că prin simplul fapt că oamenii ăștia tineri s-ar întâlni și s-ar apuca să scrie, ar fi cool. Pentru că voi sunteți cool, voi scrieți în lumea voastră, cu genul de interes de care e nevoie în rândul oamenilor din lumea voastră. Tu vei ști cum să scrii. Esențială e energia cu care să pui în mișcare ceva. Să existe o platformă, un context și încredere. Să aveți curaj să scrieți așa cum sunteți, nu să copiați modele din ce s-a scris până acum. Cred că ar trebui o mobilizare de forțe pentru că în momentul în care vii ca o furtună cu o idee nouă, ea devine posibilă.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022