Cu a lui chitară, Alex Ștefănescu cucerește scena-ntreagă. E actor și muzician, un cunoscut „poet urban”. Trăiește precum joacă, scrie și cântă: cu zâmbetul pe buze, sincer și devotat. A studiat Marketingul, apoi Actoria și a plecat un an la Londra, unde a descoperit tainele teatrului fizic și a înțeles importanța mijloacelor de expresie ale unui actor.

Pe Alex Ștefănescu l-am văzut și ascultat cu toții cel puțin o dată, la teatru sau la televizor. Are două spectacole la Unteatru: „9 piese remixate” și „Ziua Necunoștinței” în care vorbește cu extrem de mult umor despre sensurile (ne)bănuite ale celor mai cunoscute piese din dramaturgie, dar și despre întrebările noastre existențiale. Într-o zi de vară, l-am luat la întrebări despre el-omul și el-artistul.

Vine să ne cânte poveștile în perioada următoare în Timișoara și Bacău, în București îl putem vedea pe 7 iulie, la Amfiteatru TNB, iar la sfârșitul lunii, în cadrul Zilelor Unteatru. Înspre toamnă, în noiembrie, îl descoperim în musicalul „We Will Rock You”, montat de Răzvan Mazilu, la Sala Palatului.

Dacă n-ai fi fost acum aici, unde ai fi fost?

Parte din mine ar zice că aș fi într-o vacanță exotică, parte din mine zice că aș fi acasă, cu telefonul închis, să mă lase lumea în pace să lucrez.

Dar nu-ți închizi niciodată telefonul…

Am făcut chestia asta o vreme și mi-a mers foarte bine. Adică îl închideam noaptea și nu-l deschideam până a doua zi la prânz și eram super productiv.

Și de ce n-o mai faci?

Pentru că sunt delăsător.

Înseamnă că ai și defecte.

Cred că aș fi fost foarte neinteresant dacă nu aveam. Trebuie cineva să mă repare, e un întreg proces.

Băiatul cu chitara. Un poet urban. Ai foarte multe pseudonime. Ești un om simplu, de fapt?

Nu, nu sunt deloc un om simplu. Și nu vreau să am de-a face cu cineva care spune despre el că ar fi așa. Mi-e greu să cred că ai putea fi atât de împăcat cu tine însuți. Toți suntem simpli în sensul în care avem dorințe simple: vrei să fii iubit, să fii înțeles, să ai un acoperiș deasupra capului și să ai ce să mănânci. Dar, dincolo de asta, chiar și în societatea în care trăim (deși ne plângem foarte mult de țara asta), avem destule. Și atunci începi să îți faci probleme și devii un om complicat. Nimeni care are posibilitatea de a face o alegere nu cred că trebuie să aibă dreptul de a se plânge.

Dacă ai închide ochii, care ar fi prima frază care ți-ar veni în minte: un vers de-al tău sau o replică dintr-o piesă de teatru?

E un vid acolo atât de plăcut! Acum, că ai zis, am văzut un soare dinaintea ochilor și mi-a venit în minte un vers pe care l-am scris de foarte mult timp, într-o piesă în engleză care n-a fost lansată niciodată și nici nu cred că va fi. Era ceva cu black sun, shine down on me, the fire burns…

Dimineața te găsește ca actor la repetiții și spectacole la Teatrul „Ion Creangă”, iar seara ca muzician, având concerte peste tot prin București și nu numai. Ce iubești cel mai mult la meseria de artist?

Am început să nu mai fiu chiar atât de matinal, prin urmare, prefer serile. Ce iubesc… Am ascultat un speech în care se spunea că simțim cu toții un anumit nivel de singurătate. Și-l vom simți întotdeauna. Chiar și atunci când ești cu cel mai bun prieten sau cu iubita/iubitul, la un moment dat simți că te poate înțelege doar până într-un punct. Și e normal să fie așa. Din acest motiv există artă, pentru ca tu să te poți conecta cu ceva ce a trăit cineva cu multă vreme în urmă, care descrie exact ceea ce trăiești tu acum. Iar asta îți dă un sentiment de apartenență. Lași mesaje în sticluțe pentru oamenii care au nevoie să le audă, fără să știi cine vor fi ei. Nici nu trebuie. La rândul tău, și tu găsești mesajele altora și se face acest schimb. De aceea iubesc arta, pentru că mă face să mă simt mai puțin singur.

În muzică știm deja care e rolul cuvântului. Dar de câte cuvinte avem nevoie într-un spectacol de teatru ca să spunem ce avem de zis?

În teatrul clasic personajele vorbesc despre multe lucruri aparent neimportante pentru ca, la finalul actului nu-știu-cât, protagonistul să aibă un monolog în care distilează toate ideile, iar tu, ca spectator, recunoști acolo vocea autorului. Eu asta caut într-un spectacol, ceva mai mult conținut. Le prefer pe cele de mișcare, de teatru-dans, mai poetice, însă fără să ajungă într-o zonă abstractă, pentru care un spectator riscă să nu primească cheia.

Eu cred că rămânem cu o imagine dintr-un spectacol care poate fi mai explicită ca orice înșiruire de cuvinte.

Da, corect. Ar trebui să creeze o imagine puternică. Poate tu ești vizuală, dar altcineva rămâne cu țipătul unui actor. Mai sunt unele spectacole care miros într-un anume fel. În acest sens, muzica e mult mai directă. Teatrul îmi place din alte motive, dar din punctul de vedere al mesajului și al emoției instantanee pe care poți s-o oferi, muzica îți face pielea de găină printr-un singur sunet.

Cânți de două ori la fel aceeași melodie?

Nu prea. Am pasaje unde știu sigur că acela e felul perfect de a cânta (sau poate că există altul, dar eu mi-am setat că acela e) și multe altele unde îmi place să nu fixez și să las emoția serii să intervină. În același timp, dacă repeți o piesă de ani de zile – și cu toții facem asta –, îți vine să schimbi, să te mai joci cu ea. În plus, în timp ce le cânt, și aici probabil că intervine partea de actorie, apar sentimente noi și capătă valențe diferite în momentul respectiv, în funcție de ce am trăit, de public, de cum mă simt în seara aceea.

Cânți mult despre tine, deși avem senzația că e despre noi. Adevărurile astea general valabile te protejează sau te expun?

Cred că mă expun. Dar, pe de-o parte, există o anumită putere în vulnerabilitate. Pe de altă parte, oamenii oricum confundă actorul cu personajul. Se întâmplă să crezi că cel de pe scenă e așa cum a jucat rolul. Doar că eu nu joc un rol, ci „mă joc” pe mine cumva. Dacă nu m-aș expune, n-ar fi sincer ceea ce fac pe scenă și țin foarte mult la sinceritatea asta.

Crezi că vulnerabilitatea e o calitate?

Da, e superbă! Nu poți face meseria asta fără a fi vulnerabil. Poți să păcălești dacă ești bun, dar chiar și așa, ar fi lipsită de suflet. Plus că e bine și pentru tine. Dar nu complet vulnerabil. Poate în teatru ai un rol care te mănâncă de viu, te consumă excesiv și nu e bine; trebuie să știi să te protejezi. În afară de cazurile astea, deschide-te!

Apropo de intimitate, unde ar trebui să fie granița dintre viața publică și cea personală a unui artist?

Am tot pățit lucruri, mi-au tot scris oameni de-a lungul timpului. Am apărut la iUmor, unde am cântat o piesă foarte veselă și optimistă și am primit mesaje de la persoane necunoscute care își doreau să știe secretul fericirii mele eterne. Instinctiv, aș fi vrut să le spun că nu sunt mereu așa, ba dimpotrivă, dar nu pot spulbera un orizont așa de frumos pe care l-am creat tocmai ca să inspir. Pentru mine granița se confundă uneori, pentru că tot ce învăț din viață duc în partea artistică și invers. Dar detaliile foarte intime nu trebuie transformate într-un reality show. Nu e genul meu.

Pari un tip destul de sincer și de transparent, dar păstrezi și o doză de mister. Cât de mult ești tu în raport cu ceilalți și cât de mult îți construiești personajul (sau personajele)?

Cred că raportul e variabil, dar aș zice că cel mai mult sunt eu. Personajul ăsta nu e decât o altă versiune a mea. Nu prea poți să scapi de tine, nici măcar să fugi de tine. Sunt destul de mult eu, ce mai adaug reprezintă lucruri pe care aș vrea să le am, dar nu le stăpânesc încă.

La răscruce de drum între marketing și artă, crezi într-o artă a manipulării? Poate fi benefică?

Benefică depinde pentru cine. Da, se poate. Cred că trebuie să cunoști foarte bine psihologia publicului tău și să știi cum să împachetezi ceea ce ai, dar nu într-un fel în care să minți pe cineva, ci pentru simplul fapt că trăim într-un timp foarte competitiv, mai ales datorită Internetului. Până acum câțiva ani, conta doar cine era la radio și la TV, asta era tot. Acum mulți care nu au nimic de spus sunt în centrul atenției. Esențial e să ai ceva de spus. Fii atât de bun, încât să nu te poată ignora!

Succesul e un cuvânt prețios. Definește-l sau înlocuiește-l, dar vorbește-mi un pic despre nevoia artistului de a fi recunoscut și apreciat.

Artistul e un suflet fragil, ca un ou într-o coajă care lesne se sparge și nu vrea decât să devină o superbă omletă. Orice om are nevoie de validare în general, d-apăi artistul care are o sensibilitate prin natura lui, că doar de asta creează. Drept care e important să îți spună cineva că e bine ce faci ca tu să continui. Trebuie să ai un simț al realității, dar confirmările sunt foarte importante. Succesul e o noțiune greu de definit. În accepțiunea generală poți să spui că înseamnă bani, glorie, femei, mașini, dar mai departe de asta vedem și nefericirea care vine la pachet. Îl văd mai degrabă ca pe ceva personal. Succesul pentru mine înseamnă să mă țin de promisiunile pe care le fac față de mine.

Asta înseamnă că ai o disponibilitate de a te bucura de lucrurile mărunte?

Da. Lucrez foarte mult la asta, mai ales în ultima perioadă.

În mod evident ai o conexiune foarte puternică cu scena. Ce amestec de emoții te încearcă atunci când ești acolo?

Până simt primul val de aprobare, e o chestie de tatonare ca într-un meci de box unde trebuie să existe tensiune între tine și spectator. Iar la box mai întâi dai câteva cercuri, câteva lovituri de control, testezi distanța și dacă de la început e bine, capeți încredere. Scena îți dă această convenție: eu sunt cel care trebuie privit acum, pentru că eu sunt aici, iar voi sunteți acolo. În același timp, dacă eu sunt aici, mă oblig să fiu mișto și mi-e rușine dacă nu sunt așa. Trebuie să simt că dau ceva, iar publicul dă înapoi. Uneori sunt mai apatici, moment în care eu nu-i las, nu îmi fac numărul și plec. Îmi place să-l provoc, nu cred că spectatorul trebuie să stea comod în scaun.

E un tip de adrenalină pe care îl cauți?

Da, cred că da. E momentul care îmi place cel mai mult. Aplauzele sunt drăguțe, dar nu asta mă încălzește.

Viața de artist presupune să ieși destul de mult din zona de confort. Te provoacă asta sau te încurcă?

E foarte bine! Cred că mi-am ales asta special cumva, dintr-un masochism pozitiv. Pentru că altfel aș fi rămas foarte confortabil. În ciuda unei neliniști cumplite care tot timpul a fost în mine, riscul era să o înăbuș cu activități banale, deși nu asta sunt. Dar nu găsisem înainte de muzică sau de teatru o supapă.

Muzica are regulile ei, propriul ritm, propria structură. De când ai descoperit-o, simți că te-a modificat ca actor?

Din punctul meu de vedere, da, pentru că și actoria trebuie să aibă o muzicalitate. Chiar și felul în care vorbim. Uneori simt că modul în care vorbesc are un ritm și trebuie să aibă ca să exprime o idee. Pauzele pe care le folosești, le pui special într-un loc pentru că uneori grăbești, alteori e important s-o lași mai ușor. Cred că ritmul servește foarte mult mesajului.

Vorbești des în interviuri despre mici și mari iubiri, despre prezențe feminine și necesitatea lor. Dacă ar fi să te gândești la muzică și la teatru, ce tipologie ar fi fiecare?

Cred că teatrul e ca o relație lungă. O nevastă pe care ai cucerit-o după mult timp, a fost greu, ai tras, ai încercat, te-a refuzat de multe ori, ți-a dat palme, tu ai bătut la ușa ei plângând, te-a primit, a făcut dragoste cu tine pasional, te-a dat afară. Și la un moment dat ai început să trăiești cu ea. O relație bună necesită atenție, dedicare, sacrificiu și îți va da înapoi toată viața, ca o căsnicie. Muzica, pe de altă parte, e ca o aventură senzațională pe care o ai cu cineva care îți sucește mințile în ultimul hal și rapid, dragoste la prima vedere. Multă lume poate să facă un pic de muzică, îți e mai accesibilă cumva, se prostituează mai ușor într-un anumit sens. Dar muzica bună nu. Uite, acum gândindu-mă, depinde de nivele – există teatru mediocru așa cum există relații mediocre. La fel și cu muzica. Plus că sunt atâtea stiluri de muzică și teatru câte femei sunt pe această lume. Muzica e foarte intensă și pasională, teatrul e cel care îngrijește, ia în brațe și iartă.

Care dintre versurile tale crezi că ești tu acum?

Iubito sunt astronaut / Am nevoie de spațiu.

Îți dorești ca ceilalți să se regăsească în ceea ce cânți, dar tu în ce te regăsești?

Tot în ceea ce cânt eu. Mă regăsesc foarte mult în natură, caut calmul și așezarea ei. Și, în același timp, caut o baie de mulțime. Ambele.

Funcționezi la extreme?

Da, tot timpul. E groaznic pentru că nu se face niciodată liniște.

Ca artist pleci în căutarea ta cu fiecare personaj, fiecare melodie. Simți că te apropii de adevăr sau că te adâncești și mai mult în necunoscut?

Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mă îndepărtez mai tare. Mă apropii destul de mult, e acolo un miez pe care îl cunosc, dar de care mi-e frică. Știu care e, îl intuiesc, îl simt. Dacă petreci timp suficient cu tine ajungi să îl simți din ce în ce mai bine, îți dezvolți abilitatea. Dar e extrem de greu de luat în pumn adevărul acela și de zis „ăsta sunt”, de renunțat la toate minciunile care-ți sunt comode și dragi, care te învelesc și te îmbată. Sunt un idealist, dar cred și într-un adevăr obiectiv pe care noi oamenii n-o să-l înțelegem niciodată, cel puțin nu în viața asta.

Dar ne raportăm la el.

Ne raportăm și fiecare îl gândește în felul lui, dar el există. Și e ceva atât de puțin uman! Noi îi dăm un înțeles uman, cu propriile noastre limitări, așa că orice filosofie, orice ar fi scris deștepții pământului, până la urmă e bullshit. Nu că-s rele, dar viața în sine nu e nimic, de fapt. Noi o facem să fie ceva.

Cum ți-ai defini arta ta, un fel de teatru-concert?

Concert. Eu îl numesc spectacol, nu prea zic concert. Și știi ce îl face spectacol? Faptul că se leagă de la un cap la coadă. Există niște lucruri gândite, care să te ducă dintr-un punct în altul, așa cum vreau eu, ca să-ți arăt o idee. Și asta vine dintr-o zonă teatrală – versurile pieselor, structurile mai neconvenționale. Deci, cred că este un spectacol de teatru în care mijlocul principal de expresie este muzica.

În „9 piese remixate” cum ai ales textele de la care ai pornit?

M-am gândit la cele mai cunoscute piese de teatru. Am realizat că foarte puțini oameni citesc teatru dacă nu sunt din domeniu. Le-am ales și pentru că am găsit acolo potențialul de a face o compoziție muzicală din ele. De exemplu, îmi place mult Jocul ielelor a lui Camil Petrescu, dar, când am început să o scriu, mi-am dat seama că mi-ar trebui un spectacol întreg ca să o fac și am pus-o la păstrare, poate pentru altă dată.

Ai jucat spectacolul în foarte multe spații. Unde ai simțit că s-a potrivit cel mai bine?

La Unteatru. Aici e casa lui și se conturează o atmosferă foarte intimă cu publicul de fiecare dată. Sau în orice sală care a avut o anumită intimitate. La o scenă mare, în aer liber, e mai greu să te conectezi.

Ce fel de public te ascultă și te urmărește?

De toate vârstele, de la adolescenți la pensionari.

Mă gândesc că pentru tineri e o alternativă muzical-culturală foarte bună de a descoperi teatrul altfel.

Am fost și la multe festivaluri de adolescenți, unde am avut reacții extraordinare. Ca public sunt cei mai prezenți și cei mai activi, îți arată foarte multă dragoste. E un fel de orizont, că uite se poate și așa.

Prin ce diferă „Ziua Necunoștinței”?

Este inspirat strict din imaginația mea ciudată și întortocheată. Sunt frustrările și bucuriile mele puse pe muzică întru vindecarea sufletului urban.

Îți propui câte o temă pentru fiecare spectacol sau compui și apoi găsești un element comun?

Ziua Necunoștinței a fost cumva accidental. Voiam să fac un spectacol și am legat piesele între ele, a fost o construcție făcută din mers. Cu 9 piese remixate știam ce vreau – să fie piese de teatru repovestite muzical, pe o structură care stă în picioare. Următorul spectacol pe care îl voi scrie va avea o temă puternică și principală, din miezul căreia vor răsări celelalte lucruri. Nu vreau să zic acum despre ce e, din superstiție pură, dar o să fie foarte bun.

Ce te faci când rămâi fără inspirație?

Scriu sau fac sport. Îmi trebuie o activitate care mă pune în mișcare. Sau merg la teatru, sau la un concert. E foarte important să îți hrănești continuu pasiunea și să scrii chiar și atunci când nu ai inspirație. Cinci zile la rând să scrii niște mizerii, știind că a șasea zi vine ceea ce e bun. Aici intervin încrederea și cunoașterea propriului proces, pe care am ajuns să îl știu. Am încredere că e ok să rămân în zona de „habar n-am cum se face asta”. Fiecare piesă e o luptă până găsesc nuanțele pe care le doresc și la final constat cu bucurie că poți învinge.

Când construiești un rol, ai tendința de a adăuga cuvinte sau păstrezi litera autorului?

Încerc să adaug cât mai puțin din pură corectitudine etică, dar cred că e bine să adaugi și să-l faci al tău. Pentru că ceea ce a scris cineva e una, iar ceea ce joci tu e arta ta. Să aduci în sensul textului, nu cârje care nu-și au locul.

După ce ai avut tot felul de întâlniri cu teatrul, ai încercat metode diferite de lucru, care e genul teatral pe care îți dorești să-l faci?

Mai puțin bazat pe stat pe fotoliu și vorbit două ore, mai mult bazat pe fizicalitate. Mai clar, mai concis, mai puternic.

Ce trebuie să înțeleagă un actor despre mijloacele sale de expresie și cât e de important să le antreneze?

Senzațional de important. Poți să fii frumos cât zece, dacă n-ai talent ești rece. Mi-am dat seama de acest lucru cântând la chitară. Uneori am anumite idei în cap, dar degetele nu știu ce să facă. Ca actor poți să vezi și să înțelegi personajul respectiv, știi cum ar arăta, dar nu poți să te miști ca el pentru că ai unele limitări fizice sau nu poți să vorbești ca el pentru că ai niște limitări vocale. E foarte important să fii stăpân pe mijloacele tale. Poți să faci ceva superb cu mijloace restrânse, dar cu cât ai mai multe unelte, cu atât poți face ceva mai interesant.

În mod absolut previzibil te-aș asocia cu musicalul și ai deja trei colaborări în zona asta. Rezonezi cu el?

Da și n-aș fi crezut la început. Mi se părea ciudat că oamenii încep să cânte din nimic, dar nu e așa.

Care ar fi particularitățile actorului de musical?

Cam astea ar fi: să-și stăpânească foarte bine mijloacele. Musicalul se face senzațional în străinătate din punct de vedere tehnic, dar, din ce am văzut, lor le lipsește un pic de actorie și de suflu de viață. Tehnic totul e perfect, dar e ceva rece. De-asta e foarte greu să faci musical, mai ales că la noi în România nu există o școală pentru partea tehnică.

Ai tot spus că vrei să faci teatru aici. Ce are special teatrul românesc sau ce anume te cheamă înspre el?

Mă leagă lucruri de casă și pentru că vreau să îmbogățesc și să am o contribuție în mediul artistic în care mă învârt, prefer să fie al nostru. Deși la un moment dat visez să fac un spectacol în engleză pe care să-l plimb. Vreau la Edinburgh (măcar) o dată.

Ești un tip extrem de pozitiv și de vesel. Folosești umorul în sens terapeutic sau doar artistic?

Umorul este singurul lucru care ne ține în viață. Punct. Viața e cumplită și, dacă n-am râde, am fi jalnici. Poți fi în cea mai oribilă stare emoțională, dar se întâmplă ceva care te face să râzi și realizezi atunci că, de fapt, erai bine. Despre asta va fi următorul meu spectacol. Iată că am dezvăluit. Breaking news!

Pentru ce ești recunoscător în viața asta?

Pentru foarte multe lucruri. Pentru creșterea pe care am avut-o, pentru părinții mei, pentru faptul că îmi permit să mănânc un șnițel dacă vreau unul, pentru cine sunt – băiatul ăla ciudat care a reușit să se înțeleagă un pic mai mult, să fie un ciudat funcțional –, pentru prieteni, pentru oamenii din jurul meu, pentru că am un acoperiș deasupra capului, pentru că respir… Micile bucurii.

Suntem cu toții căutători declarați ai adevărului și, cu toate astea, ne plac minciunile frumoase și poveștile. Dintre toate poveștile lumii, fie ele cântate, jucate sau scrise, care e preferata ta?

Orice poveste cu eroi. Sunt tipologia prințului, a fiului cel mic. Valori precum curajul și puterea de a lupta m-au inspirat dintotdeauna.

Dacă ai compune cea mai scurtă piesă, poate într-un singur cuvânt, cum ar suna ea?

Am deja una. Cuvântul este atât.

Interviul a fost publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022