Teatrul înseamnă, înainte de toate, întâlnire. Din astfel de interferențe se nasc spectacole, prietenii și… interviuri. După premiera craioveană „Nunta însângerată” de F.G. Lorca, am povestit cu regizorul Andrei Măjeri despre (câte-n) Lună și(-n) Moarte. Am aflat cum preferă să abordeze un tânăr creator textele clasice, despre cum îmbină prin ritmicitate divertismentul și emoția, care sunt componentele unui spectacol echilibrat și cu ce sentiment pleacă din sală, deopotrivă, artiștii și spectatorii. Destinul l-a purtat pe Andrei Măjeri prin tot felul de încercări: a dat admitere la UNATC „I.L. Caragiale”, dar ușile nu i s-au deschis atunci; a absolvit Regie la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, unde a primit șansă și încredere de la profesorii săi; și apoi a fost de neoprit. A montat pe scenele teatrelor din Cluj-Napoca, Turda, Craiova și a avut un spectacol („Organic” după „Inutil” de Saviana Stănescu) participant în programul 9G la TNB. Pariază pe simțul său estetic-poetic și pune în joc plăcerea de a lucra cu ceilalți, precum și ceea ce are de spus prin artă… atât cât va fi nevoie. Celor care încă mai cred că există o criză a tinerei generații de regizori, discuția următoare le oferă răspunsurile potrivite. Și suficiente spectacole făcute de Andrei Măjeri pe care să le descopere. (Fotocredit: Adina Lazăr)

Descrie-mi puțin atmosfera craioveană din timpul colaborării la „Nunta însângerată”.

S-a repetat aproape două luni și am încercat să anim toți actorii din distribuție, pe care îi consider foarte buni și îmi sunt dragi. Cei doi care joacă Luna (Ștefan Cepoi) și Moartea (Monica Ardeleanu) nu aveau partituri ample, în text având replici doar în actul III. Însă ei au venit la repetițiile celorlalți, au fost foarte atenți și au propus. La unele idei am renunțat odată ce am văzut întregul. Am un sentiment foarte straniu, pentru că, deși cu o parte am lucrat și la „Exploziv”, cu unii pleci dintr-o poziție de prietenie și se schimbă lucrurile, dispare asta, apoi reapare la un moment dat, cu alții nu, pleci din necunoscut. Spre ce? Dumnezeu știe…

Cine a venit cu ideea punerii în scenă a piesei lui Lorca?

Cei de la Teatrul Național Craiova au fost încântați de cum a ieșit „Exploziv” și m-au chemat din nou să montez. Le-am propus mai multe texte. Propusesem deja „Nunta însângerată” la Cluj, unde fusese acceptată, însă până la urmă am decis să fie la Craiova, fiindcă voiam să o fac mai repede. Mă bucur că am putut colabora din nou cu Irina Chirilă pe scenografie (decor și costume). E minunată, pentru că nu este genul de om pe care trebuie să îl verifici și asta mă bucură tare. S-a lucrat în detaliu, ceea ce se vede în spectacol.

Ce este esențial în relația regizor-scenograf, mai ales că ai mai colaborat cu Irina Chirilă și rezonați foarte bine?

Eu știu ce vreau. Sunt un pic stufos și prefer să îi spun scenografului: „cam asta e atmosfera, astea-s gândurile mele, vino, plusează-le, fă ce simți tu”. Sigur, am dreptul de veto. Am obsesii la nivel de culoare, materialități pe care nu le suport etc. Esențială e comunicarea.

Vizualizezi astfel de detalii odată cu textul, din momentul în care îl alegi?

Da, dar acesta fiind un text pe care l-am ținut în stand-by multă vreme, idei au tot venit, idei au tot plecat. Terenul de tenis s-a născut din faptul că nu mai voiam ceva atât de andaluz. Pământul roșu spaniol m-a dus cu gândul la zgură, iar tenisul mi s-a părut că are și o dimensiune erotică, dar și că poate fi un spațiu abstract, care poate să le cuprindă pe cele propuse de text. E extraordinar că acțiunea se desfășoară pe gradene și pe teren, iar din lumini poți să decupezi diverse spații. În text, Logodnicul merge la vie, drept care am simțit că această gradenă trebuie să capete și o altă funcție. Mi-a venit ideea cu florile, cu sera și atunci am schimbat via cu sera. Cred în tehnica detaliului semnificativ, revelator.

Cât de mult ai intervenit asupra textului original?

În primul rând, eu l-am tradus (împreună cu asistenta mea, Adina Lazăr) și cred că e o traducere bună. Cea din anii 70 devenise învechită. Am tăiat din tabloul II o secvență, un cântec al soției lui Leonardo și al soacrei, care suna ca un fel de previziune. În schimb, am introdus muzică, care înlocuiește fragmentele lipsă. În rest, am făcut doar mici forfecări. Cred că am păstrat undeva la 85%-90% din text.

Își poate permite regizorul să facă ajustări ale piesei sau trebuie urmată în litera autorului?

Trebuie urmată cât mai mult. Nu îi las pe actori să paraziteze textul, să inventeze replici, doar când este chiar necesar în concept, spre exemplu, faptul că Logodnicul spune „seră” în loc de „vie” și câteva intervenții pe care le au nuntașii, care țin de improvizație. Deși, cu Lorca puteam face orice pentru că a ieșit de sub incidența drepturilor de autor. Teoretic am libertate deplină, dar în cazul ăsta, dacă vreau să fac cu totul altceva, de ce să nu scriu o piesă a mea?! Trebuie totuși să fie „Nunta însângerată” de F.G. Lorca, acela e textul și nu îmi bat joc de el.

De-a lungul timpului te-ai întâlnit cu pasiuni precum arhitectura și pictura. Mă gândesc că toate au contribuit la construirea viziunii tale regizorale…

Din perspectivă vizuală, la decor știu foarte bine ce vreau, în privința costumelor la fel. La „Nunta însângerată” am mizat pe faptul că piesa propune contextul, și asta îți permite o perspectivă. Acțiunea se petrece la țară, dar eu nu am vrut să o plasez undeva anume, în schimb am urmărit să iasă în evidență faptul că personajele sunt bogate. Voiam să potențez conflictul dintre familii. Lumea tenisului, o lume de elită, mi-a dat soluția costumelor albe, dar și „echipele”.

Percepția spectatorilor s-a schimbat în timp, a evoluat. Spectatorul din ziua de azi e multitasking, stă pe Facebook și în același timp se uită și la scenă. Spre exemplu, la un moment dat cântau actorii și jumătate de sală avea Shazam-ul deschis și căuta melodia. Lumea își completează spectacolul. Nu există spectacol bun/spectacol rău, există spectacolele fiecăruia. Se perfectează prin experiențele de viață, interesele din ziua respectivă ale celor prezenți. Teatrul e în permanentă schimbare, trupele la fel, spectatorii cu atât mai mult.

Apropo de culori, sub motto-ul „orange is the new black”, mi se pare că portocaliul domină terenul de tenis și scena în sine. De ce portocaliu?

De acolo am pornit, de la pământul andaluz, de la zgură, după care asta s-a legat cu portocalele din text și de coroana din flori de portocal care gravitează în tot textul. Afișul are o portocală imensă tăiată în două. El, în sine, nu înseamnă mare lucru, dar după ce vezi spectacolul îl înțelegi. Mie îmi place culoarea în scenă. E safe să faci spectacole în alb, negru, roșu; le poate face oricine. Lecțiile astea le avem din facultate. E mai greu să riști un pic, la limita kitsch-ului. Mă uit cu admirație la ce fac Adriana Grand și Victor Ioan Frunză. Sunt doi mari artiști pe care îi respect teribil și care lucrează cu kitsch-ul societății în care trăim într-o modalitate formidabilă.

Are dimensiunea vizuală a spectacolului de teatru o importanță aparte?

E extrem de importantă. Cunosc parametrii scenelor în linii geometrice. „Nunta însângerată” începe într-o simetrie vizuală, atenția se muta stânga-dreapta, apoi central, uniformizând și direcționând privirea. Muzical, actorii intră și ies pe același tip de masă și pe același fundal în primele două tablouri. Simetria se sparge, ulterior dispărând și fileul. Nunta îi aduce pe oameni împreună, urmând să-i separe din nou. Gândesc muzical, dar și arhitectural.

Prin ce își păstrează textul lui Lorca valabilitatea astăzi?

Mi se pare că el e în sine un text valabil. Nu am obsesia de a fi modern cu orice preț. Observ la foarte mulți colegi de generație impresia că dacă folosești proiecții și un text scris ieri în Papua Noua Guinee, ești fresh. Poți să fii fresh pe orice tip de text dacă ești Tu. Pentru că încercând să fii cât mai personal, inevitabil faci ceva ce nu s-a mai făcut. Ni se spune că nu mai există originalitate, că totul e o compilație de lucruri preexistente. Eu mă frustrez teribil dacă am un gând și aflu că s-a mai făcut, prefer să renunț la el decât să mă obsedeze asta. Există și un banc: „De ce nu fac regizorii sex? Pentru că s-a mai făcut.”

Crezi că avem nevoie astăzi de texte clasice montate altfel, în chei contemporane sau conform indicațiilor dramaturgului?

Mi s-ar părea o temă extraordinară să faci un spectacol respectând didascaliile, atât la nivel vizual, cât și intențional. Mi s-ar părea incredibil! Inevitabil, atunci când citesc un text, văd sau nu ceva în el, din primele pagini. Renunț să-l mai citesc dacă nu „miros” ceva anume. Sunt texte clasice extraordinare, dar pe care eu nu aș putea să le fac. Caragiale, de exemplu. Pot să fiu spectator la un spectacol Caragiale, dar am o repulsie regizorală față de tipul acesta de scriitură. Poate pentru că eu nu râd la textele alea. Au un umor pe care deja îl știu de la orele de limba română, e același indiferent ce ai face; sunt poante franțuzite care acum nu mai țin. Nu m-aș lupta cu un Caragiale. Dar pot accepta că unii merg la teatru ca la muzeu.

De ce ne plictisește un astfel de spectacol?

Percepția spectatorilor s-a schimbat în timp, a evoluat. Spectatorul din ziua de azi e multitasking, stă pe Facebook și în același timp se uită și la scenă. Spre exemplu, la un moment dat cântau actorii și jumătate de sală avea Shazam-ul deschis și căuta melodia. Lumea își completează spectacolul. Nu există spectacol bun/spectacol rău, există spectacolele fiecăruia. Se perfectează prin experiențele de viață, interesele din ziua respectivă ale celor prezenți. Teatrul e în permanentă schimbare, trupele la fel, spectatorii cu atât mai mult.

Deci ești regizorul care face spectacole pentru public și nu de amorul artei?

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.

Pe ce ai mizat în „Nunta însângerată” pentru a echilibra lirismul textului cu o viziune regizorală contemporană?

Cred că pe succesiunea ritmică pe care ți-o impune construcția. Un moment dramatic care cade mai puternic după ce lumea s-a relaxat răzând. Un moment vizual este primit în plex dacă vine după altul care detensionează spectatorii. Caut o ritmicitate vizuală, dar și auditivă.

Vorbeai într-un interviu de violența psihologică. Crezi că ritmicitatea determină genul acesta de violență?

Când mă gândesc la violență, nu mă gândesc la agresivitate. Mă gândesc la forță. Eu sunt unul dintre naivii care mai cred în eroi. Teatrul contemporan nu îi mai „înghite”, s-a vorbit deja în ultimii 30 de ani despre non-eroi, despre teatru-dans, despre atâtea struțo-cămile teatrale. Eu cred într-o reîntoarcere a eroului în teatru și spectatorul are nevoie de asta.

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.

Crezi în catharsis-ul aristotelic, în emoția foarte puternică pe care trebuie să ți-o provoace spectacolul?

Cred foarte mult în instalarea spectacolului. Pe spectatori, dacă îi ții chiar și cu un minut în plus, deja pleacă cu un minus energetic. Mie îmi place ca lucrurile să înceapă la fix. Sunt genul care nu întârzie niciodată. Cred foarte mult în disciplină. Dar cred și în visceralitate, în delir, în joacă, însă toate să fie într-un cadru organizat. Cred în catharsis, pentru că atâta timp cât mi se întâmplă mie, el devine posibil și pentru ceilalți. Nu știu dacă sigur, dar măcar pentru o parte dintre oameni, în anumite momente. Lumea „se excită” la lucruri diferite: unii la muzică, unii la o rochie de pe scenă, unii la un gest…

Pretinzi aceeași disciplină și de la actori?

Eu o pretind, dar… unii o dau, unii nu o dau. Trebuie să învăț multe. Sunt o fire un pic prea agitată și asta nu funcționează cu toată lumea. Până la urmă actorul e și propriul lui instrument, poate nu și-l acordează tot timpul cum aș vrea eu. Uit uneori cât de dificil e, cât de greu e atunci când repeți o săptămână și trebuie să cânți și nu mai ai voce etc. Spectatorii sunt nemiloși, ei nu se gândesc la astfel de lucruri și nici nu ar trebui să o facă. Până la urmă, actorul își asumă meseria asta, în care trebuie să fie pregătit pentru orice, indiferent de situație. Am mare respect pentru asta. Dar și o teamă constantă.

Cum reușești să îi îndrumi pe actori în drumul lor către personaj?

Sunt un partener de drum, un coordonator. Spectacolul și contextul îți dictează modalitatea de lucru. La unele spectacole sunt dictator și lumea e împăcată cu asta, alteori sunt fraier și actorii m-ar vrea mai strong. Ne ferim prea mult să vorbim despre talent. Până la urmă, asta ne atrage între noi. Uneori ești dezamăgit chiar de propriul talent, uneori te panichează. Când îi spun unui actor că ceva nu e bine, nu îi spun lui că e prost, îi spun că în căutarea sa nu se află pe o direcție bună și că trebuie să mai caute. Dar observ tot mai des că mulți au nevoie de maxime încurajări și să fie purtați, dionisiac, pe brațe.

Oricum, ai spus că nu vrei să faci meseria asta toată viața…

Vreau să o fac cât încă mă simt bine, atâta tot. Mă tem că s-ar putea „închide robinetul” inspirației și nu știu de ce anume ține asta. Deocamdată, nu mă domină teatrul atât de mult, dar e ca o rană deschisă, uneori te taie felii-felii, nu spectacolul, ci faptul că oamenii de teatru „se cuțitează” între ei, unii cu grație, alții nici măcar. Încă sunt insuficient de puternic. În puținele situații nefericite pe care le-am avut în repetiții am lăsat de la mine și am aplanat conflictul. După ce am terminat spectacolul m-am gândit dacă oare am procedat bine și care e miza mai mare. Încă nu știu răspunsul.

Are regizorul puterea de a „aduce actorii împreună”?

Nu știu. E o meserie care ține de o manipulare tacită, acceptată de actor. De multe ori soluționez conflicte și încerc să se răsfrângă asupra mea decât să se răsfrângă între ei. Cei mai buni actori sunt și cei mai darnici și mai atenți la colegii lor. Pe mine mă emoționează foarte mult dărnicia între actori, când văd că un coleg e foarte atent la celălalt și îi propune ceva sau vine către el și se întâlnesc într-un anumit punct. Îmi plac astfel de întâmplări la repetiții pentru că e o meserie în care foarte mulți joacă singuri și e foarte greu și te lupți să îi aduci într-un univers coerent, rotund.

Fiecare spectacol al tău spune o poveste. „Nunta însângerată” vorbește despre iubire și moarte, despre cum ne mințim pe noi înșine și unii pe ceilalți. E un spectacol avertisment sau, pur și simplu, teatru?

Teatrul propune, arată, scoate la iveală. Cred în poveste, fie ea și fără vorbe, abstractă. Trebuie să existe tot timpul emoție sau sens. Asta cu „cât îl afectează pe spectator, cât îl schimbă” e un deziderat, care ține de teatru ca „vocea cetății”. Într-adevăr, actorul riscă enorm lucrând pe cordelina sensibilității și cred că spectatorul e conștient de asta, oricât de (ne)pregătit ar fi el. Dar cât te schimbă, ține de fiecare, de nevoia spectatorului de a fi schimbat în ziua respectivă. Dacă nu vii la teatru dintr-o necesitate reală, nu poate avea efect. Dacă nevoia mai are și șansa să fie împlinită, rezultatul poate fi extrem de frumos. Uneori vedem spectacole excelente, dar care nu ne ating; suntem conștienți că sunt bine făcute, dar poate nu eram „burete” în ziua respectivă. Te emoționezi în funcție de cine ești și de cum ești.

Ar trebui să se pregătească publicul pentru spectacolul acesta în vreun fel?

Cred că spectatorii trebuie să fie atenți la detalii, la teatru avem un timp limită. Actorul trebuie să fie atent să arate toate piesele dominoului, și spectatorul trebuie să le asambleze. Dacă reușește să fie atent, să intre în poveste și să meargă cu noi, spectacolul îl răsplătește.

Teatrul propune, arată, scoate la iveală. Cred în poveste, fie ea și fără vorbe, abstractă. Trebuie să existe tot timpul emoție sau sens. Asta cu „cât îl afectează pe spectator, cât îl schimbă” e un deziderat, care ține de teatru ca „vocea cetății”. Într-adevăr, actorul riscă enorm lucrând pe cordelina sensibilității și cred că spectatorul e conștient de asta, oricât de (ne)pregătit ar fi el. Dar cât te schimbă, ține de fiecare, de nevoia spectatorului de a fi schimbat în ziua respectivă. Dacă nu vii la teatru dintr-o necesitate reală, nu poate avea efect.

Crezi că mai știe publicul de azi să pătrundă o anumită poezie a spectacolului de teatru?

Sigur, observ mulți liceeni care încă au nevoie să scrie. Chiar dacă se zice că cea mai proastă poezie e poezia sinceră; sinceritatea adolescenței naște poezie proastă adesea, dar atât de necesară! Lorca mi se pare un poet mai bun decât dramaturg. Cred foarte mult că poezia e dinainte de teatru, e dinainte de roman, e baza literaturii. E și cea mai abstractă, și cea mai sinceră, și cea mai necesară psihicului, omului și relațiilor și… declarațiilor. Poezie înseamnă și muzică și conflict și moarte. Până și ridicarea și coborârea cortinei poate fi poezie.

Te aflii într-o continuă căutare de întrebări și răspunsuri, iar publicul parcurge același drum cu tine. Fără să-ți propui asta, reușește un spectacol să-ți dea răspunsurile pe care le cauți?

Asta e o întrebare foarte bună, la care mă gândesc tot timpul. Pentru că pentru mine teatrul este un detur, e ceva în care, pe lângă execuția mai mult sau mai puțin reușită, îmi dau foarte multe teme. Legate de mine, nu doar de calitatea de regizor și de evoluția mea în meșteșug, ci despre mine Andrei Măjeri ca om. La teatru experimentezi în două luni de repetiție, în viață ți-ar trebui câțiva ani. Pe de altă parte, sunt dureroase și intense descoperirile.

Ai un statement după care te ghidezi, ceva ce îți spui în momentele mai dificile, în care îți pierzi un pic curajul sau încrederea?

Cred în dorință și în renunțare.

Interviu apărut în Revista Yorick.ro. 

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022