Ai absolvit acum doi ani UNATC, în mai puțin de două luni finalizezi masteratul și deja ai primit o nominalizare pentru la Premiile UNITER. Care e super-puterea ta?

Șansa. E norocul că am lucrat cu domnul Victor Ioan Frunză. Prin el s-a întâmplat totul.

E o șansă care te-a adus până aici. Dar ce are special acest rol?

Poate e o responsabilitate puțin mai mare. E și rolul cel mai amplu pe care îl am dintre toate. De fapt, cu toții am simțit că în „Hamlet” toate rolurile sunt mari. Ele însele sunt niște simboluri arhicunoscute pe care trebuie să le înțelegi – da, e o responsabilitate.

L-ai simțit ca pe un fel de prag pe care l-ai trecut sau poate ca pe un examen de maturitate?

Da. Nu neapărat un examen de maturitate, dar mi-a fost foarte frică acolo, în acel context. Acum cred că am învins teama, mi-am permis să merg mai departe și mi-am dat voie să mă relaxez.

Când ți-ai dat seama că drumul tău are ceva în comun cu teatrul?

În clasa a V-a. Au venit atunci doi actori la școala unde învățam și au propus un cerc de actorie. M-am dus și totul mi s-a părut „wow”. De atunci am știut că asta e ceea ce vreau și nu mi-am pus niciodată problema să mă ocup cu altceva. S-a legat totul de la sine. Am zis: ok, asta vreau să fac!

Intraseși în contact cu teatrul până atunci?

Prima amintire pe care o am legată de teatru… am văzut un „Chicago” la TNB cu Ștefan Bănică Jr. și Maia Morgenstern. Cam atunci.

Înseamnă că tu ai ajuns la teatru din interior, nu mergând mai întâi la spectacole…

Exact. M-am dus destul de târziu la teatru.

De când ai intrat în trupa Okaua ai făcut teatru constant?

În acea perioadă făceam și dans sportiv de performanță – 8 ani de zile. Când am aflat de trupă, am fost foarte matur și le-am spus profesorilor: „măi, eu o să vă încurc pentru că fac dans, așa că mai bine nu mă apuc de asta, mulțumesc”. Însă mă gândeam tot timpul cum ar fi fost să intru în trupă. Și după doi ani am intrat. Și am rămas acolo vreo trei ani de zile.

Până să devii student, în ce fel te-a ajutat experiența cu Okaua?

Sunt destul de „autist” din fire. Pe plan personal nu știu cât m-a ajutat. Am luat lucrurile extrem de profi. Lucram și încercam să fac totul bine. Dar inevitabil cred că te ajută să te dezvolți.

Ce te-a surprins prima dată când ai devenit student la UNATC?

Dacă în trupă făceam deja „teatru” și aveam grijă să vorbim tare, să stăm cu fața la public – învățam tehnici –, aici, în facultate, am fost dat cu un pas în spate. Faptul că am luat totul de zero a fost puțin ciudat. După trei ani în care am jucat pe scene mari și am participat la diverse festivaluri, ți se pare ciudat să revii într-o sală mică, față în față cu partenerul; adevărul meu e în celălalt și fără să mă intereseze alte detalii tehnice.

Poate e și asta o parte bună, să revii în punctul de început rapid…

Da, dar m-a zdruncinat puțin.

Care a fost cea mai importantă lecție cu care ai plecat din facultate?

Ideea de echipă. Că trebuie să găsești oameni care au lucruri în comun cu tine. Asta ne spunea proful, Adrian Titieni, că mai ales în perioada asta a studenției e foarte greu, iar noi suntem foarte mulți. Mai degrabă reușești în grup decât singur, individual.

Și tu ai reușit în grup?

În alt grup, în alt context. Unde e tot o echipă de oameni tineri. Însă am și colegi de generație cu care îmi doresc mult să lucrez.

Ai simțit la un moment dat în facultate presiunea faptului că absolviți extrem de mulți și că nu știți ce urmează după?

Din plin și a fost groaznic. Terminăm (doar la UNATC) 60 pe an, iar profesoara Ana Maria Nistor ne spunea că în toată țară termină în jur de 400 de actori. Asta o să țin minte mereu! Ne-a spus lucrul acesta și apoi s-a lăsat o liniște totală în sală. Ne-a șocat numărul ăsta.

Comptiția poate deveni dăunătoare dacă nu ai grijă, dar poate fi și productivă. Trebuie să fii super lucid și să nu te fure peisajul. E un lucru important să rămâi puțin umil, nu cred că e rău și nu strică nimănui.

Te-a demoralizat?

Pe mine m-a ambiționat. Și probabil asta vine de la dans pentru că acolo aveam competiții internaționale cu 200 de perechi. Cumva îmi place competiția asta și mă ambiționează.

Crezi că e utilă sau dăunătoare competiția între voi?

Poate deveni dăunătoare dacă nu ai grijă, dar poate fi și productivă. Trebuie să fii super lucid și să nu te fure peisajul. E un lucru important să rămâi puțin umil, nu cred că e rău și nu strică nimănui.

Ai avut și decepții legate de facultate?

Eu chiar sunt norocos! Nu m-au dezamăgit lucruri, pentru că am lucrat mult în facultate. Alți oameni, cu siguranță, ți-ar spune că sunt profund dezamăgiți și poate că au dreptate. Dar eu aș fi ipocrit să spun asta. Eu am făcut tot ce am putut și am avut norocul de a lucra permanent, de a fi în distribuții și la spectacolele de regie ale colegilor. S-au legat lucrurile și am lucrat constant. E un mare noroc!

Care e cea mai importantă calitate a unui tânăr actor?

Știu că sună a clișeu, dar chiar trebuie să muncească. Și în facultate, dar și după. Poate e unul dintre motivele datorită căruia am ajuns până aici – pentru că, așa cum am spus, în facultate am lucrat extrem de mult. E esențial ca în școală să colaborezi și să găsești oameni cu care te potrivești, cu care te simți bine și poți crea.

Cât din timpul tău trebuie să dedici acestei meserii?

Cred că prin natura meseriei îți ocupi tot timpul cu asta. Tot ce faci, toate experiențele pe care le ai sunt de bun augur, inevitabil. Orice s-ar întâmpla și orice ai face îți este de folos. Cred că în permanență lucrezi și e acolo un beculeț care funcționează ca o radiografie – te ajută să observi totul.

Cât de mult trebuie să citească un actor ca să-și dezvolte universul interior?

Da! Absolut! De trei ori da. Citit, filme, spectacole. Eu încerc să fac asta, dar de multe ori nu am timp și rămân cărțile cu semne la jumătatea lor. Așa îmi dau seama cât de multe sunt de citit și cum eu nu am suficient timp.

Cum îți construiești un rol?

Pentru mine textul e cel mai important. Cred că în text găsești tot ce ai nevoie. Ești ca un detectiv care se uită pe o partitură, o descifrează și încearcă să unească punctele. Și mi se pare că asta nu prea se întâmplă. De regulă artiștii vor să spargă textul, să treacă peste și să găsească ceva nou, o chichiță și uită, de fapt, de el. Acolo e o problemă.

Ce crezi că s-a schimbat la tine de când ai pornit la drum și până acum?

Cred că sunt mult mai atent la tot ce se întâmplă în jurul meu. Acum câțiva ani aș fi trecut peste niște experiențe fără să le conștientizez, fără să mă gândesc apoi retrospectiv cum a fost și ce am învățat din fiecare. Să nu trec peste momente și să fiu conștient de ceea ce trăiesc, de întâlnirile și de oamenii cu care vorbesc.

Pentru mine textul e cel mai important. Cred că în text găsești tot ce ai nevoie. Ești ca un detectiv care se uită pe o partitură, o descifrează și încearcă să unească punctele. Și mi se pare că asta nu prea se întâmplă. De regulă artiștii vor să spargă textul, să treacă peste și să găsească ceva nou, o chichiță și uită, de fapt, de el. Acolo e o problemă.

Ce ai descoperit în plus când ai intrat în trupa domnului Frunză?

A fost o a doua școală, chiar a fost. Pentru că în facultate, cu 60 de studenți, timp de trei ani, nu poți face mare lucru, îți poți propune doar anumite lucruri și acelea făcute bine. Mai mult de atât nu au avut timp profesorii. Apoi, în trupa domnului Frunză am descoperit spectacolul și ce înseamnă cu adevărat acesta în complexitatea lui. Și din perspectivă actoricească. Chestia asta pe care o are el – „Doar fă! Asta nu e meseria mea. Tu trebuie să faci. Fă! Fă!”. Și te pune în situația de a face. Ești crispat, te duci acasă, reiei textul și îți pui întrebări, cum să fac? Trebuie să fac cumva. Ține de studiu. Te uiți pe partitură și faci.

Și reușești să găsești o rezolvare întotdeauna?

Asta mi se pare interesant – faptul că la un moment dat tot găsești ceva. E o metodă foarte bună, pe care aș aplica-o și în școală dacă aș putea.

Te simți confortabil cu libertatea asta de căutare sau ți-ar fi mai simplu ca regizorul să îți dea toate indicațiile?

Cred că mi-e mai bine așa. Să am eu mână liberă. Te solicită mai mult, te face să gândești, să acționezi, să îți imaginezi. Îți dă voie să creezi.

Asta ține și de un soi de încredere reciprocă între actor și regizor.

E esențial să ai încredere în oamenii cu care lucrezi.

Ai tot spus că lucrând cu o echipă te ajută să crești mai repede, dar crezi că ar trebui ca la un moment să schimbi, să variezi oamenii?

Ambele. Cred că e bine să ai un nucleu de oameni cu care lucrezi, din când în când să încerci și alte experiențe, dar să ai unde să te întorci. Experiențele acumulate le poți folosi, le poți împărtăși celorlalți. Uite, eu am fost acolo și ăla a făcut așa, hai să încercăm și așa. Asta ar fi ideal, dar nu se prea întâmplă.

Ce a însemnat experiența cu trupa domnului Frunză?

E fascinant! Noi, cei mai tineri, suntem ușor detașați și ăsta e un privilegiu pentru că din poziția asta poți să vezi tot mecanismul. Fiecare are rolul său – x se ocupă cu asta, y cu asta. E spectaculos să vezi cum funcționează mașinăria asta. Și merge bine.

Descrie-mi atmosfera de lucru de acolo!

Pentru că lucrează cu oameni pe care îi știe și în care are încredere, domnul Frunză își permite să lase actorii singuri o vreme. Noi lucrăm singuri, dăm textul, începem să ridicăm spectacolul și apoi el vine și dă direcții pe ceea ce am construit noi. Șlefuiește și ne spune ce e bine și ce mai trebuie lucrat. De asta e importantă încrederea – are luxul de a-și permite să dea mână liberă la început actorilor. Și noi avem încredere în el. Cam așa, destul de simplu.

Până acum te-ai întâlnit mai mult cu autori clasici, i-ai redescoperit sau îi vezi altfel acum?

Rezonez profund cu genul acesta de dramaturgie și mi se pare că de asta avem nevoie. Mai ales acum când actualitatea te îngrădește. Noi trăim doar în ceea ce e actual, autentic. Asta ne limitează și uităm de temele generale pe care le propun autorii mari. Uităm de idei, aspirații, gânduri, suferințe, temeri – lucruri ce țin de om. Chiar simt că e nevoie mai mult ca oricând. Însă cred că e important să avem și texte contemporane, să se facă astfel de spectacole. Că, până la urmă, toți au fost contemporanii erei lor. Shakespeare cu vremea lui, Cehov la fel, Brecht la fel. Fiecare cu timpul lui, dar noi acum nu mai avem autori.

Ești omul momentului, care se bucură de prezent?

Absolut. Nu mă gândesc la viitor. Sper să muncesc în continuare la fel de mult. Mi-ar plăcea, însă, să cochetez și cu filmul. Până acum nu s-a întâmplat asta, am colaborat doar la un examen de regie.

Apropo de faptul că ai făcut dans de performanță, au ceva în comun teatrul și dansul sportiv?

Au destule. O anumită rigoare și o igienă a lucrului. Și acolo înveți o coregrafie, nu e nimic improvizat, iar pe acea partitură poți adăuga, îmbunătăți. Lucrul cu partenerul – relația actant-spectator. Ca și în cazul tobelor.

Te pricepi și la muzică?

Da, sunt toboșar. Am avut o trupă în liceu și acum cânt cu doi colegi, m-am reapucat după o pauză destul de lungă.

De dans de ce te-ai lăsat?

Pentru actorie, ca să mă pot duce la repetiții la Okaua. Mă gândeam încontinuu la asta și nu mă mai regăseam în dans. Dar coregrafia nu m-a tentat. Eu am știut din clasa a V-a că vreau să fac actorie. A fost destul de ciudat… Nu mi-am putut imagina altceva și nu aș putea face altă meserie.

Mulți aleg să plece în străinătate, tu te-ai gândit la asta?

Eu nu cred că poți face meseria asta în altă limbă. Deci nu.

Ce părere ai despre musical?

Recunosc că nu îmi place foarte mult ideea de musical. E ceva complet diferit de teatru. O văd ca pe o chestie ușor „superficială”. Nu mă atrage ideea.

Ai o rutină, ceva ce îți impui să respecți cu strictețe în lucrul cu tine?

Cum am mai zis, cel mai important e să ai ochii deschiși și să observi absolut tot. Mi-aș dori ca și fizic să fiu pregătit. Să citesc, să văd filme, să citesc poezii… Încerc să iau lucrurile pas cu pas, să nu mă grăbesc. Asta e o altă chestie care dăunează: graba asta în care trăim. Să faci un spectacol în 10 zile sau într-o lună. Nu îți dai timpul necesar pentru dospit. Când mă gândesc că Ciulei lucra opt luni de zile la un spectacol… de ce nu se mai întâmplă asta? Cum o fi să stai opt luni pe un text?

Asta e o altă chestie care dăunează: graba asta în care trăim. Să faci un spectacol în 10 zile sau într-o lună. Nu îți dai timpul necesar pentru dospit. Când mă gândesc că Ciulei lucra opt luni de zile la un spectacol… de ce nu se mai întâmplă asta? Cum o fi să stai opt luni pe un text?

Crezi că un spectacol e gata la premieră?

Deloc. Și mi se pare ciudat că nu se mai repetă după premieră. Ba chiar am auzit că se întâmplă de multe ori ca după primul contact cu publicul să nu se mai repete. Fix atunci ar trebui să începi să repeți. Funcționează totul după intuiția fiecăruia…

Dacă ar fi să schimbi ceva la teatrul românesc, care ar fi acel lucru?

I-aș da timp. Resimt foarte puternic lipsa lui. Pericolul e ca totul să devină superficial.

Actorul Codrin Boldea este…

Curios. Responsabil. Loial textului.

Omul Codrin Boldea este…

Timid. Iubitor. Fug de mine. Dar mi-am propus să pot sta singur eu cu mine. Mi-e foarte frică de chestia asta.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022