Constelația Sebastian: „Steaua fără nume” se întoarce la Brăila
Ai ascultat vreodată liniștea dintr-un mic oraș de provincie? Dar gara, ai fost vreodată într-o gară provincială, să aștepți primul tren care să te ducă către o destinație necunoscută, la care visezi? Chiar dacă Brăila poate nu e un oraș atât de romantic pe cât ne lasă dramaturgul Mihail Sebastian să credem, are o energie aparte pe care o regăsești pe străzi, pe malul Dunării, în piese și la teatru. Aici, chiar dacă stelele nu se întorc niciodată din drumul lor, își lasă amprenta și le regăsești de fiecare dată când revii.
La Teatrul „Maria Filotti” din Brăila s-a reîntors Sebastian, însoțit la braț de regizorul Cristian Ban. Într-o nouă montare, „Steaua fără nume” își găsește locul ca într-un puzzle pe scena brăileană. Păstrându-și deopotrivă atemporalitatea, textul e reîmprospătat cu un vibe contemporan, pe care regizorul îl inserează fără să modifice sensurile sau să distrugă misterul universului propus de Sebastian.
Montarea lui Cristian Ban începe odată cu gong-ul și ridicarea cortinei. Adică te ține în sala unuia dintre cele mai frumoase teatre din țară, cu inima palpitând, așteptând să pătrunzi dincolo, să te lași sedus(ă) de o lume (im)posibilă. Elementul spectaculos te așteaptă, pregătit să te înghită în poveste. Scenografia Cristinei Milea devine un personaj palpabil în spectacolul brăilean. În centrul scenei, un orologiu hiperbolizat contorizează timpul perfect egal care se scurge în „târgul” de provincie. Trenurile sosesc rareori cu întârziere, iar Domnișoara Cucu apare, de fiecare dată, cu precizie elvețiană, în căutarea elevelor care evadează pe peronul gării. În ideea dilatării timpului, mecanismul ceasului nu funcționează decât la mutarea manuală a acelor. Elementele minimaliste din conceptul decorului concentrează într-un spațiu circular, compact viața unui om: a profesorului Marin Miroiu. În actul următor, cadranul ceasului se ridică și dezvăluie spațiul intim, parcă asemenea unei nave spațiale care orbitează pământul. În interiorul casei profesorului sunt urme vizibile de viață: plantele cresc pretutindeni. Regăsind influențe din stilul decorativ nordic, locuința lui Miroiu are un pat suspendat, de unde poate privi neîncetat cerul prin tavanul-fereastră. În completarea unui spațiu magic, Cristina Milea adaugă benzi de lumini care se aprind alternativ și contribuie la crearea atmosferei pentru momentul marii dezvăluiri: profesorul Miroiu a descoperit o stea, chiar lângă Alcor.
În alternanța realitate-convenție, Cristian Ban intervine cu delicatețe, astfel încât să știi unde începe convenția și unde se termină, dar să o accepți ca parte din joc. Valsăm împreună între realitatea cotidiană și cea a personajelor. Însă linia e atât de subțire! Lectura regizorului urmărește fidel direcțiile impuse de autor, dar cu unele abordări inovative, care îl readuc pe Sebastian în actualitate. Personajele nu sunt reinterpretate, ci primesc un refresh firesc, necesar. Jumătate din lumea lui Sebastian, jumătate din lumea noastră...
Cuplul Ichim – Eleva Zamfirescu este invenția jucăușă și foarte bine rezolvată a regizorului. Ciprian Chiricheș și Blanca Doba sunt povestitorii sau bufonii, în sensul clasic al funcției lor. Fără să existe o relație conturată în textul original între cele două personaje, Cristian Ban intervine cu buna lui intuiție regizorală și găsește potențialul acestui cuplu în susținerea spectacolului. Tinerii actori Ciprian Chiricheș și Blanca Doba compun un fir narativ extrem de bine justificat și susținut, care augmentează povestea Monei și a profesorului Miroiu, fără să îi modifice parcursul. Ei te introduc în poveste și marchează trecerile dintre acte, făcând, în același timp, mărturisiri despre relația lor adolescentină de iubire și despre visul lor de a pleca la București.
În centrul întregii opere a lui Mihail Sebastian se află prototipul feminin. Muza. Femeia ideală. Himera. Iar Mona este, poate, cel mai ilustrativ personaj în acest sens. Misterioasă, pasională, spontană, ușor iresponsabilă, pierdută, cuceritoare. Mona e un corp ceresc luminos care tranzitează galaxia profesorului Miroiu, provocând explozii puternice, dar efemere. În rolul Monei, Narcisa Novac conține un amestec inedit, mai puțin abordat în alte interpretări. Perfect conștientă de frumusețea Monei, de prezența ei diafană într-un spațiu atât de profan, actrița exploatează atu-urile protagonistei. Relația ei cu profesorul Miroiu se construiește pe principiul atracției contrastelor. Sigură de puterea pe care o deține, Narcisa Novac își păstrează miza personajului de la început și până la final. Revelațiile pe care Mona le are în prezența lui Miroiu sunt, mai degrabă, de suprafață. Sunt implozii personale care o ajută să scape de plictiseala serilor la cazino și a băilor prelungi cu lavandă, sunt gura de aer proaspăt de care are nevoie pentru a-și putea continua viața banală, dar luxoasă și confortabilă.
În rolul profesorului Miroiu, Nicholas Cațianis Jr. apelează la multiple mecanisme de interpretare: o prezență scenică extrem de bine nuanțată, tăceri și așteptări, nerădări și multe procese de gândire care i se citesc pe chip. Uriașul „șoarece de bibliotecă”, cu un mic șoarece colocatar, își ascunde pasiunea și cunoștințele pentru astronomie în spatele unei aluri de călugăr hipiot. Tăcut și misterios, Miroiu poartă haine largi și își ține părul prins într-o coadă. Și el pare venit dintr-o altă lume... dar alta decât cea a Monei. Profunzimile personajului sunt atent potențate de Nicholas Cațianis Jr. O opțiune regizorală interesantă este utilizarea unei cărți de dimensiuni reduse, asemenea uneia de rugăciuni, pentru ilustrarea volumului inedit, în valoare de 22.000 de lei, pe care îl aștepta profesorul ca pe un semn divin.
Așa cum indică regizorul din structura spectacolului și a introducerii lor în secvența finală, celelalte personaje dau chip, voce și suflet târgului de provincie în care ajungem. Monica Ivașcu (Domnișoara Cucu) este profa de sport, mereu îmbrăcată în trening, mereu hotărâtă să își impună autoritatea pentru a obține ceea ce vrea. Ușor stridentă pe alocuri în tonalitatea vocii și în contrast cu toți ceilalți, ea conduce personajul cu forță și mult umor. Marcel Turcoianu în rolul lui Ispas, șeful gării, se folosește cu iscusință și măsură de tehnicile sale pentru a aduce savoare și veridicitate personajului.
Un element de noutate în construcția montării este distribuirea Elenei Andron în rolul Doamnei Pascu, personaj care, în textul inițial, are genul masculin. Foarte inteligentă transformarea propusă de regizor pentru că Doamna Pascu primește o nouă funcție. Contribuind la dimensiunea comică a spectacolului, Elena Andron prezintă un personaj reprezentativ pentru societatea provincială, cu ale sale mici cochetării – imitații ale tabieturilor din Capitală.
Interesant este și contrastul vârstelor dintre profesorul Miroiu și cel mai bun prieten al său, Udrea, interpretat de Dan Moldoveanu. Abordat cu un umor bine dozat, Udrea este salvatorul lui Miroiu, cel care înțelege lucruri fără să i se spună în cuvinte și care apare la momentul oportun.
În escapadele sale, Mona trebuie să găsească o ancoră, care să o reconecteze cu realitatea pe care o trăiește, de fapt. Și de fiecare dată, apare Grig. Cu o abordare interesantă, Adrian Ștefan îl demitizează pe gentleman-ul Grig pe care îl știam. Îmbrăcat la patru ace, un domn cu comportamentul unui puști vine să își recupereze ce are mai de preț: partenera-trofeu. Precipitat în interpretare, Adrian Ștefan lasă la iveală un Grig impacientat, deloc confortabil cu orașul provincial în care o găsește pe Mona. În încercarea de a o convinge să se întoarcă acasă, gesturile lui sunt ample, disperate, ajungând până să îmbrace o rochie de damă. Relația dintre el și Mona e rece, aproape inexistentă, exterioară și epatantă – o intenție rezolvată bine.
E nevoie de Sebastian la Brăila, acolo unde s-a născut și a scris. Iar fiecare montare a textelor sale la Teatrul „Maria Filotti” e un semn profund de recunoștință. Pentru autor și pentru public, care primește cu generozitate umorul liric, fantezia iubirilor pasagere și iluzia evadării din realitate. Spectacolul lui Cristian Ban păstrează cheia dramaturgului, dar îi găsește corespondente reale și inserează cu multă finețe nuanțe și relații între personaje.
Trăim în constelații pe care le compunem în funcție de oamenii pe care îi întâlnim, de dorințele și aspirațiile noastre. Constelația compusă scenic de regizorul Cristian Ban și scenografa Cristina Milrea e posibilă și devine reală atunci când o privești din întunericul sălii. Cu melancolia lui Sebastian, umorul cotidian și energia actorilor teatrului brăilean, „Steaua fără nume” e ca un moment prelung de bucurie și evadare.
Teatrul „Maria Filotti” Brăila
Steaua fără nume de Mihail Sebastian
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Cristina Milea
Distribuţia:
Mona - Narcisa Novac
Marin Miroiu - Nicholas Cațianis Jr.
Radu Udrea - Dan Moldoveanu
Domnișoara Cucu - Monica Ivaşcu
Ispas - Marcel Turcoianu
Grig - Adrian Ştefan
Eleva Zamfirescu - Blanca Doba
D-na Pascu - Elena Andron
Ichim - Ciprian Chiricheș
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
