I-am dat întâlnire Cosminei Olariu ca să vorbim despre teatru și începuturile unei cariere. Și ne-am trezit discutând despre iubire, frică, încredere, eșec, șansă, întâmplare… despre umanitate. Ea spune că actorul e propriul său psiholog și am dezbătut în lung și-n lat despre puterile și tenebrele artiștilor, despre cum ne ajută prezența/prezentul să observăm și să înțelegem. Am convenit că în teatru totul e simplu și că întâlnirile ne încarcă, ne schimbă. Trebuie doar să fim deschiși. Să vrem. Să dăruim. Profund, nu? A absolvit facultatea de-abia de un an, e deja angajată la Teatrul Național din București și se declară dependentă de muncă. Momentul HOP i-a schimbat perspectiva asupra meseriei, iar nouă ne-a făcut cunoștință cu ea. Și ce noroc!

Cosmina Olariu îți intră repede în suflet, cu ale ei nuanțe de mister, cu niște ochi mari, hipnotizanți, cu a ei trăire cehoviană și cu un geamantan plin cu poezie pe care îl deschide pentru fiecare rol, fiecare spectacol. Ea e sensibilitate, dar e și forță și, cel mai mult, e iubire. De oameni. De teatru. De tot.

Doar ce ați avut premiera spectacolului „Crud”, realizat în cadrul proiectului cultural AFTER HOP, dezvoltat de Platforma culturală Frilensăr. Ce-l face atât de special?

Am plecat de la ideea de a povesti despre problemele tinerilor din ultimul secol. Am ales niște puncte mai sensibile, care ne-au interesat. A fost o muncă de echipă, nu ceva prestabilit. Nu am știut niciunul dintre noi ce o să facem. Asta a fost fain, pentru că rareori ți se întâmplă ca actor să ai libertatea asta de exprimare, să vorbești despre lucruri de care-ți pasă.

Dar știi ce să faci cu libertatea asta, așa multă deodată?

Câteodată nu. Dar cred că asta e și o oportunitate pentru tinerii actori, de a se dezvolta din punct de vedere profesional. Eu, personal, nu cred în actorul căruia i se dă și care nu dă ceva în schimb. Și nu mă refer doar la indicații regizorale, ci pur și simplu la un proces de creație care trebuie să existe în meseria de actor. Nu ești un prestator de servicii culturale și artistice, ci ești un creator. Creezi o lume, un personaj, o realitate, o situație. Și da, e greu.

Încerci să îți creezi ție un fel de a fi sau doar în ceea ce privește personajele?

Cred că în viața de zi cu zi observi, nu creezi. Asta dacă îți dai răgazul să observi lucrurile din jurul tău. Scuza că nu am timp să observ sau să fiu prezent în propria mea viață nu există. E o prostie. Știu că e un clișeu – actorul e un fin observator al vieții – , dar cred că chiar așa e. E vorba pur și simplu de prezență – prezența reală, care nu e ancorată nici în trecut, nici în viitor. E o chestie grea cu care mă lupt în ultima perioadă.

Depinde meseria asta de noroc sau de cât de muncitor ești?

Până în momentul de față nu mi-am proiectat nimic din ce mi s-a întâmplat în carieră. Cred că de asta mi s-au și întâmplat. Am ales meseria asta cu sufletul și o practic dintr-o nevoie continuă de a exprima ceea ce văd, ceea ce simt. Nu am văzut-o ca pe o sursă de venit. Poate de asta s-au și aranjat lucrurile și am ajuns să fiu angajată la Național. Da, recunosc, e extrem de reconfortant. În sensul că îți oferă acea liniște pe plan financiar care, implicit îți dă libertatea de a te exprima fără să te gândești că mai ai de plătit o chirie. În general lucrurile astea pe mine mă afectau, pentru că nu sunt genul de om practic, matematic și simțeam că mă limitează. Atunci când a apărut oportunitatea asta, mi-am dat seama că e o mare libertate. Dar și un angajament. Poate norocul ăsta mi l-am mai făcut și eu cu mâna mea prin perseverență și muncă, dar cred că am și avut noroc de oameni care au fost acolo și au reușit să vadă un anumit potențial în mine sau o anumită valoare. Da, cred că am avut noroc de oameni.

Te-a mai responsabilizat faptul că ești angajată la Teatrul Național din București?

Da, într-un fel. Nu neapărat vizavi de instituție, ci de ideea că acolo e un public plătitor de bilet, care vine în fiecare seară și care vrea să se destindă, iar tu îi dai o bucățică din viața ta, din sufletul și din gândul tău. Asta te responsabilizează. Pentru că realizezi că nu contează dacă ți-e bine sau nu, atunci e momentul. Se dă gongul, începe spectacolul și ești acolo cu șapte sute de oameni care se uită la tine.

Omul plătește bilet și vine să te vadă jucând. Devii conștient că nu datorezi nimic nimănui. Doar respect. Iubirea nu știu dacă neapărat, dar respectul da. Plecând de la el, nu îți permiți să ratezi chestii pe scenă doar pentru că te simți rău sau din alt motiv.

Crezi că a venit prea repede sau a trebuit să se întâmple?

Nu. Cred că m-a maturizat cumva. M-a făcut să devin mult mai conștientă de ceea ce fac și că, de fapt da, e această chestie utopică, metaforică la care visăm toți – procesul creației –, dar care este îmbrăcată într-o cutumă. Ea se încadrează în niște lucruri fără să vrei. Omul plătește bilet și vine să te vadă jucând. Devii conștient că nu datorezi nimic nimănui. Doar respect. Iubirea nu știu dacă neapărat, dar respectul da. Plecând de la el, nu îți permiți să ratezi chestii pe scenă doar pentru că te simți rău sau din alt motiv.

În 2012, scriai așa pe blogul tău: „Am uitat să vorbim cu noi, nu mai avem timp, nu mai riscăm, nu mai răspundem, nu mai întrebăm. Sunt un om care își pune întrebări, care nu poate să trăiască altfel. ” Care e întrebarea care te frământă acum?

Am avut pasiunea de a scrie în liceu, era un mod de a mă elibera. Nu am mai făcut-o de atunci și auzind rândurile astea parcă mă apucă o ușoară nostalgie… Întrebarea mea în ultima perioadă e ușor retorică pentru că, într-un fel, știu răspunsul la ea. Mă întreb foarte des de ce oamenii acționează din frică, și nu din iubire. Pentru că sunt o fire colerică și pentru că obișnuiesc să judec mult oamenii, am avut un punct crucial în care mi-am dat seama că nu există decât două sentimente pe lumea asta: frica și iubirea. Și că oamenii acționează instinctiv de cele mai multe ori bazându-se pe aceste două simțiri. Știu de ce oamenii reacționează din frică. E o alegere. Alegem tot timpul să acționăm într-un fel și trebuie să ne asumăm asta. Dar e o întrebare care încă mă bântuie: de ce nu se iubesc oamenii mai mult? De ce le e frică să se iubească? Și nu vorbesc de iubirea carnală, ci de iubirea sinceră între oameni, iubirea față de profesie. S-au pierdut lucrurile astea…

Ajută actoria în căutarea asta de întrebări și răspunsuri?

Evident. Cred că și prin natura meseriei ajungi cumva să te descoperi sau măcar să încerci. La un moment dat trebuie să cedeze niște prohaburi ale sufletului. Un actor ajunge în punctul ăsta mai devreme sau mai târziu, în funcție de experiența de viață și de deschiderea pe care o are. Pentru a reuși să înțelegi că poți să fii absolut orice și poți să fii oricum în lumea asta, trebuie să te descoperi. Îmi amintesc de un citat al lui Terențiu pe care ni-l tot spunea domnul profesor Florin Zamfirescu în anul I – că nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Dacă ar fi să definesc cumva procesul actorului, munca lui cu sine însuși – așa aș face-o. Atunci când ai această deschidere poți să nu mai judeci lucrurile și oamenii din jurul tău și conștientizezi că poți fi, în același timp, și Iisus, și cel mai mare criminal din America. Toate lucrurile astea există în noi și nu cred că trebuie să fugim de ele, ci să le îmbrățișăm. Fiecare are un anumit tip de violență, un anumit tip de căldură. Ține doar de tine și de cum îți dorești tu să fii. Ai încredere în ceea ce ești și ceea ce poți fi și în aceste etape ale vieții care sunt absolut normale.

Care crezi că e libertatea cea mai mare pe care ți-o oferă meseria asta?

Libertate de a dărui. Și nu cred că libertate e cel mai potrivit cuvânt. Cred că e șansa de a dărui. E o binecuvântare faptul că avem posibilitatea să facem asta. Bine, e și alegere pentru că poți alege să nu o faci pe scenă. Cea mai revelatoare experiență în evoluția unui actor e atunci când ai capacitatea de a dărui fără să aștepți să primești. De cele mai multe ori primești cu siguranță, înzecit. E și o experiență care te ajută, te descătușează, te ajută să scoți și ce e bine, și ce e rău din tine și să fii uman. De a fi acolo, așa cum ești tu.

Vii de la Constanța, unde timpul are melancolia lui și gust de mare. Aici, la București, totul e vuiet și mișcare browniană. Mai ai timp pentru tine, pentru lecturi, pentru căutări?

Da. Trecerea de la un oraș liniștit și boem la un haos necontenit e foarte mare. Trăind în agitația asta continuă mereu avem tendința de a da vina pe prezența stresului, pe lipsa timpului liber etc. Mereu dăm vina pe astfel de lucruri exterioare, când, de fapt, regăsirea și căutarea sunt interioare. Dacă ne-am oferi mai multă liniște să ne ascultăm gândurile, cred că am reuși să ne echilibrăm mai mult și să ne căutăm mai mult. Cred că există timp pentru asta. Eu încerc tot mai mult să mă programez să fac asta. Am multe voci interioare. E catastrofal când mă pun la culcare și adorm într-o oră și jumătate! Îmi dau seama că ține de o anumită monotonie a gândurilor, de o anumită constantă, pentru că așa ne-am obișnuit. E greu. Dar trebuie să îți oferi timp, chiar și dimineața la cafea, să citești o carte bună sau pur și simplu, să lași telefonul deoparte, să te uiți pe geam, la un copac, o pasăre și să stai să te gândești la lucrurile care contează pentru tine cu adevărat. Trebuie doar să vrei.

Am avut un punct crucial în care mi-am dat seama că nu există decât două sentimente pe lumea asta: frica și iubirea. Și că oamenii acționează instinctiv de cele mai multe ori bazându-se pe aceste două simțiri. Știu de ce oamenii reacționează din frică. E o alegere. Alegem tot timpul să acționăm într-un fel și trebuie să ne asumăm asta. Dar e o întrebare care încă mă bântuie: de ce nu se iubesc oamenii mai mult? De ce le e frică să se iubească? Și nu vorbesc de iubirea carnală, ci de iubirea sinceră între oameni, iubirea față de profesie. S-au pierdut lucrurile astea…

E și chestia de a ieși din zona de confort.

E ușor să dăm vina pe orice altceva decât să ne asumăm că alegem să trăim așa, în haosul ăsta, când poate să fie și altfel.

Trebuie să fii dispus să riști în meseria asta?

Da, evident. Tot timpul. Eu mă arunc în foarte multe lucruri și uneori mă arunc prost, mă lovesc și de pragul de jos și de pragul de sus. Dar nu regret niciodată pentru că din eșec înveți de cele mai multe ori. Începi să vezi lucrurile altfel și realizezi că ai o oportunitate, e un lucru care ți s-a dăruit să îl faci, nu pe care îl meriți. Nu trebuie să privești cu teamă. Pentru mine nici nu există noțiunea de eșec, de fapt. Sunt niște experiențe pe care le trăiești. Dacă ți-e bine înseamnă că ți-a fost și rău.

Ți-e teamă de ce urmează să ți se întâmple sau te aventurezi cu toată curiozitatea înainte?

Nu mi-e teamă. Singura frică pe care am avut-o și care s-a manifestat într-un mod destul de frumos și plăcut a fost participarea la Gala HOP. M-am înscris pentru că mi-era foarte frică, pentru că nu înțelegeam foarte bine ce se întâmplă cu mine, nu reușeam să mă definesc ca actor, nu înțelegeam ce vreau de la mine și de la meserie. Și m-am înscris la HOP. Culmea a fost că am și câștigat. După momentul acela nu mi-a mai fost frică. De ce să-ți fie frică? Și dacă mâine nu mai fac meseria asta, pot face atâtea lucruri. Îmi doresc de mult timp și știu că se va întâmpla la momentul potrivit – să ajung ambasador UNICEF, să merg în Africa. Îmi doresc multe lucruri. Nu cred că trebuie să te sperie faptul că viața ta ia o anumită întorsătură, pentru că ai nevoie de lucrurile alea să crești, să te dezvolți. E un fel de a te raporta. E dorința de a te cunoaște. Îmi plac lucrurile care mă stârnesc. Cred că cea mai mare calitate a unui actor e curiozitatea, să fii intrigat de tot ce e în jurul tău.

Te-ai întâlnit întâmplător cu actoria, în clasa a X-a și ai ales-o, deși voiai să dai la psihologie. Au ele ceva în comun?

Actorul e propriul lui psiholog. Aici cred că e punctul comun. Dorința asta a mea de a face bine umanității s-a transpus în altceva, cum e experiența pe care aș vrea să o am cu UNICEF-ul.

Care e metoda ta de a descoperi și de a cunoaște oamenii?

Cred că singura metodă prin care poți să descoperi real o persoană, nu prin prisma percepției tale, ci încercând să duci lucrurile pe o punte obiectivă, e pur și simplu prezența. Prezența reală. E atât de simplu. Complicăm prea mult lucrurile. În momentul în care te uiți real la omul din față ta, începi să îți dai seama treptat de nevoile lui, de fricile lui – pentru că toți avem asta. E singura metodă – să fii alături de omul acela atunci, nu cu gândul în altă parte. Cunoașterea unui om e un soi de hipnoză. Pentru că, atunci când două suflete se ating, nu există gând. Nu mai există nimic din ce ține de sfera gândului, ține doar de instinct și de puterea de a fi cât mai prezent. Simți acea căldură în plexul tău solar și nu te mai gândești nici la trecut, nici la viitor, ci ești acolo, în prezent.

Ești o fire foarte poetică…

Rar mi se întâmplă să împărtășesc. Nu sunt foarte mulți oameni care înțeleg câtă nevoie avem să vorbim sincer și să comunicăm, să nu mai punem nicio piedică, să lăsăm orgoliile și fricile și să privim cu iubire.

Complicăm prea mult lucrurile. În momentul în care te uiți real la omul din față ta, începi să îți dai seama treptat de nevoile lui, de fricile lui – pentru că toți avem asta. E singura metodă – să fii alături de omul acela atunci, nu cu gândul în altă parte. Cunoașterea unui om e un soi de hipnoză. Pentru că, atunci când două suflete se ating, nu există gând.

Ce te intrigă la un rol?

Momentul în care personajul mă face să descopăr un sentiment sau un gând, despre care eu credeam că nu are cum să existe în mine. Când un personaj îmi demonstrează că sunt mult mai mult de atât.

Cu ce personaj ți s-a întâmplat să rezonezi cel mai profund?

Cu Charlotta Ivanovna din Livada de vișini. E un personaj superb. M-am emoționat… E exact acea clovnerie a tristeții… O trăire foarte profundă care se manifestă simplu, o veselie care aparent e îmbrăcată într-o mare tristețe.

Vorbeai tot pe blogul tău, cu destui ani în urmă, despre puterea actorului: „Te joci cu sufletul tău și oamenii par fascinați de puterea ta de a jongla”. E un gest de curaj să le spui celor din umbra sălii ceva despre tine, din tine?

E un act de mare curaj. Atunci când mi s-a întâmplat să fiu „goală” spiritual în fața unor oameni care nu știau absolut nimic despre mine și care m-au primit cu atâta căldură, mi-am dat seama că nu poți să mai ceri altceva. Cred că la asta se rezumă toate relațiile inter-umane – la capacitatea de a privi limpede, curat și cu multă liniște în sufletul unui om. Pentru că și publicul ți se deschide, într-un alt sens.

Ți s-a întâmplat și contrariul până acum?

Nu, pentru că de fiecare dată mi se pare că această transfuzie e undeva la nivel inconștient. Atunci când sunt pe scenă, cred că dau foarte mult și nu aștept absolut nimic în schimb. În acel moment nu realizez. Abia după ce se termină spectacolul îmi dau seama că sunt încărcată.

Cum e întâlnirea cu personajele negative?

Revenind la discuția cu iubirea și frica… toți oamenii acționează dintr-un motiv. Și dacă împușc un om, am un motiv pentru care am făcut-o. Nu vorbim de cazuri patologice, dar cred că toate personajele sunt umane și au părțile lor bune. Trebuie să descoperi asta în ele. Și acel sentiment negativ pe care îl are în exprimare, de fapt poate să ascundă o mare dramă – nevoia de iubire, nevoia de dăruire… Din punctul de vedere al omului de teatru poate că există noțiunea de personaj pozitiv sau negativ, dar eu nu cred în asta. Toate sunt, de fapt, un întreg care funcționează într-un anumit fel.

În ce te regăsești cel mai mult?

În teatru. Dar și în film. A fost selectat și scurtmetrajul „8 minute” în regia lui Mihai Pârcălabu la TIFF și sunt foarte bucuroasă. A fost o muncă de echipă în care cred că toți ne-am regăsit și am simțit că sufletele noastre au vibrat într-un sens comun.

În ce fel e diferit filmul față de prezența pe care o presupune teatrul?

Cred că teatrul este mai intim. Și asta nu din cauza faptului că se stinge lumina în sală, ci din cauza faptului că e aici și acum. Și filmul are capacitatea de a te aduce într-un aici și acum, dar e un pic mai tehnic.

Este teatrul literatură, cum zicea Caragiale?

Cred că imaginația e punctul comun între cele două. Da, cred că da. Au puncte diferite, dar vorbim de cuvânt și de puterea lui.

Mai scrii?

Nu și îmi pare rău. Acum, că mi-ai citit toate lucrurile astea, chiar îmi pare. Probabil că nu simt, probabil că acum capacitatea mea de exprimare se manifestă altfel. Dar am avut și săptămânile trecute o ușoară nevoie de a pune pe hârtie ce simt, însă mi se întâmplă rar.

Crezi în teatrul-metaforă, teatrul-divertisment sau teatrul-social?

Cred în toate, poate mai puțin în definiția asta a teatrului de divertisment. Omul, prin bucurie, poate să învețe multe lucruri. Dar nu cred într-un tip de teatru făcut special pentru distracția oamenilor. Cel mai apropiată sunt de teatrul metaforic, ăsta e punctul în care mă aflu acum.

Crezi că nu mai știm să valorificăm comedia, o privim prea superficial?

Cred că de aici vine și acest conflict al meu cu teatrul de divertisment, îl subapreciem. Și oferindu-i puțin credit, el se manifestă astfel. Publicul simte asta și are nevoie de umor, nu comic.

Ți-e bine acum cu tine?

Da. Da. Și știi de ce? Pentru că acum câteva zile am realizat ceva plecând de la ideea ușor freudiană că toate temerile noastre vin din copilărie. Pentru că tatăl meu a fost navigator și în copilărie mi-aș fi dorit să-l am aproape mult mai mult, am rămas cu această nevoie de afecțiune și de iubire în viața mea. Au fost multe puncte în care am acționat sub impulsul acestei nevoi, care era destul de egoistă, sincer. De curând am avut gândul și bucuria de a descoperi că mă împac bine cu mine. Și că am oferit prea mult oamenilor din jurul meu, le-am oferit libertatea de a-mi schimba starea de spirit sau de a percepe lucrurile care mi se întâmplă într-un anumit fel. Mi-am dat seama de curând că absolut tot ce am nevoie pot să găsesc în mine. Și da, acum mi-e bine.

Ai spus la un moment dat că ești o visătoare prin definiție. Te ajută asta într-o lume mai puțin poetică sau din contră?

Visătoare mă duce cu gândul la viitor. Încerc să îmi antrenez mintea să nu mă mai gândesc nici la ce a fost, nici la ce va veni. Atâta timp cât ești ancorat în acest prezent, cred că poți să treci mai ușor peste anumite lucruri. Realizezi că ceea ce înainte te făcea să suferi – o anumită atitudine – e doar o percepție de-a ta. O percepție care de multe ori se bazează pe frică, pe orgoliu. Atunci când ești prezent și nu-ți mai dorești să gândești atât de mult lucrurile – privești lucrurile cu mult mai multă iubire.

Încerc să îmi antrenez mintea să nu mă mai gândesc nici la ce a fost, nici la ce va veni. Atâta timp cât ești ancorat în acest prezent, cred că poți să treci mai ușor peste anumite lucruri. Realizezi că ceea ce înainte te făcea să suferi – o anumită atitudine – e doar o percepție de-a ta. O percepție care de multe ori se bazează pe frică, pe orgoliu. Atunci când ești prezent și nu-ți mai dorești să gândești atât de mult lucrurile – privești lucrurile cu mult mai multă iubire.

Ce faci când vrei să evadezi?

Am trei metode. Îmi place foarte mult să desenez. În momentele acelea nu mai gândesc și reușesc să mă deconectez complet. Meditez – nu știu să meditez, dar eu cred că meditez. Nu am aprofundat prea mult noțiunea asta, ci am stat mult de vorbă cu mine. Cred că e și asta o formă de a medita. Am făcut lucrurile care am simțit că mă fac pe mine fericită – faptul că stau cu o ceașcă de cafea dimineața și mă pot uita într-un loc fix și să îmi ascult gândurile. Și întâlnirea cu natura.

Ce își dorește Cosmina Olariu de la teatru?

Ca în fiecare seară când joc măcar un om să plece din sală și să înceapă să facă pași mici spre a privi în sufletul lui.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022