Kronikool » Florin Ghioca: Dacă nu iubești actorii, nu poți să fii fotograful lor

În spatele unei fotografii de teatru expresive, se află un artist profund îndrăgostit de această artă. Pe Florin Ghioca îl găsim, de cinci ani, constant în Teatrul Național din București, mereu cu aparatul foto la purtător. După ce a devenit la doar 13 ani cel mai tânăr ziarist din România, a absolvit Teatrologie la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A lucrat cu unele dintre cele mai importante publicații și a plecat ca fotoreporter corespondent în zonele de conflict. Însă cele mai mari emoții le-a avut atunci când a pășit pentru prima dată pe scena teatrului, în spectacolul „No Man’s Land” de Danis Tanović, regia Alexander Morfov, jucându-și propriul rol. Dintr-o întâmplare.

Autor al unor fotografii de referință pentru spectacolele de teatru din ultimii ani, Florin Ghioca și-a expus creațiile atât în țară, la TNB, cât și în străinătate, cunoscând succesul la Londra și Sarajevo. Crescut în culisele teatrului, el îi îndrăgește pe actori și caută să redea expresivitatea momentelor teatrale în fotografiile sale. Pregătește un album cu fotografii inedite ale actorilor, mai puțin cunoscute publicului larg, intitulat „Backstage”, pe care îl va lansa în toamnă.

Închide ochii, gândește-te la tine! Ce imagine îți vine în minte?

Dat fiind faptul că discuția noastră are loc în ziua în care la Teatrul Național București avem spectacolul „No Man’s Land”, mă văd pe scenă, paradoxal, deși de cele mai multe ori sunt în culise sau în fața scenei. Întâmplarea face să apar și eu pe scenă, prin complicitatea actorilor. Joc propriul rol, cel pe care l-am avut până nu demult, de fotograf de război. Asta mă duce cu gândul la Afganistan şi la zonele de conflict în care am mai fost.

Cum ai ajuns în postura de fotojurnalist-actor?

Făceam fotografii în culise în timpul unei reprezentații și la un moment dat actorii m-au luat cu ei pe scenă, improvizând. Am avut emoții mai mari decât atunci când mă aflam în zonele de conflict. Mi-au transpirat palmele, lucru care nu mi s-a mai întâmplat din copilărie.

Care a fost prima senzație când ai pășit pe scenă?

O panică teribilă. Mi-era teamă să nu-i încurc pe ei, de fapt. Știam spectacolul, îl văzusem de nenumărate ori, știam ce urmează să se întâmple, doar că actorii sunt imprevizibili și asta mă cam speria. Deși ulterior am declinat a doua intrare pe scenă, am realizat că mi-a plăcut foarte tare experiența și acum am devenit parte dintr-un spectacol formidabil al Naţionalului.

Nu caut adrenalina cu orice preţ. Dar cred că este mai multă adrenalină pe scenă decât în zonele de conflict.

E tot o formă de adrenalină pe care o cauți?

Nu caut adrenalina cu orice preţ. Dar cred că este mai multă adrenalină pe scenă decât în zonele de conflict. Treptat, a devenit mai simplu. Am reușit să fac chiar o transmisiune în direct cu ceva ani în urmă, cu ajutorul unei camere montate pe unul dintre actori. A fost o premieră în România!

Sunt fotografiile cărțile noastre de vizită?

Da, sigur, sunt o reprezentare a imaginii noastre. Nu neapărat una valabilă dacă ne gândim la „minunile” tehnologiei. Însă da, pe actori, cel puțin, îi reprezintă și de asta încerc să fiu cât mai fidel imaginii lor. Nu întotdeauna într-un spectacol un actor „arată bine” și atunci e datoria mea să îi găsesc o imagine bună.

Cum ai ales arta fotografiei sau poate te-a ales ea pe tine?

A fost o întâmplare destul de banală, spre deosebire de fotografii care de obicei spun că au primit cine știe ce aparate în copilărie. Fiind student la Teatrologie la Cluj, lucram la „Adevărul” și aveam acolo un fotograf foarte fain, Ion Petcu (Nonu, cum îi ziceam noi). Stăteam mult în laboratorul lui pentru că pe vremea aia încă se trăgea pe hârtie și apreciam ceea ce făcea. La un moment dat am ieșit pe teren și au fost niște situații în care aș fi avut nevoie de el, dar nu era prin preajmă. Am simțit nevoia să ilustrez articolele mele cu imagini, așa că am luat un aparat foto și am început să mă joc cu el. Şefilor le-au plăcut fotografiile mele și de aici a început totul. Nu mi s-a părut foarte greu și… ușor, ușor am început să fac fotojurnalism.

Bănuiesc că ai citit destul de mult ca să-ți poți găsi inspirația în scris. Care era lectura ta preferată în copilărie?

Dacă îmi amintesc bine, prima carte pe care am citit-o se numea „Ducesa slută” de Lion Feuchtwanger și la momentul respectiv aveam patru ani. Ai mei mi-au povestit ce se întâmplă în carte, mi-a plăcut povestea şi am avut ambiţia să învăţ literele și să o citesc pe toată. Vecinii care nu credeau că știu deja să citesc îmi aduceau ziare ca să mă testeze că nu am învăţat texte pe de rost.

Care crezi că sunt calitățile tale ca jurnalist?

Onestitatea şi spiritul de observaţie. Şi poate faptul că scriu despre ceea ce-mi place şi atunci îmi ies poveşti frumoase.

Ai spus că prin fotografiile tale spui povești. Din experiența ta ca jurnalist, care ar fi povestea preferată spusă prin obiectivul foto?

Nu știu dacă am una preferată. Dar cel mai mult m-au impresionat ochii copiilor din Afganistan. Prima mea expoziție personală de fotografie a fost cu portretele acestor copii. A fost o poveste tristă, dar foarte frumoasă.

Cum te-a modificat experiența trăită în zonele de conflict?

Am devenit mai responsabil și îmi trăiesc viața mai bine și mai simplu. Îmi Trăiesc viața cu „T” mare. Am învățat că poți fi pe marginea prăpastiei oricând și că se poate sfârși tot ceea ce ai construit până atunci. Când ești atât de aproape de moarte, ai o altă perspectivă asupra vieții și te bucuri mult mai tare de ceea ce ți se întâmplă. Experiențe de genul acesta îți îmbogățesc existența.

Ai început să scrii o carte despre ceea ce ai trăit în zonele de conflict. Va fi publicată?

E un fel de jurnal, dar nu știu dacă va fi publicat. Îl păstrez mai mult în mintea mea. Nu știu dacă sunt niște experiențe pe care le poți împărtăși cu toată lumea, pentru că sunt destul de intense și nu cred că oamenii sunt neapărat interesați să le cunoască.

Dar apropo de cărți, pregătesc împreună cu cei de la editura Curtea Veche Publishing un album de fotografie de teatru, intitulat „Backstage”. Va fi un album inedit, cu fotografii din culisele teatrului, imagini pe care nu le-au mai văzut oamenii până acum, multe dintre ele nefiind văzute nici măcar de actori. I-am fotografiat în momente în care nici nu știau că sunt în preajmă. Sunt fotografii intime, care surprind tot ceea ce nu se vede pe scenă. Spre exemplu, am imagini cu momentele de rugăciune ale actorilor înainte de premieră. Am intrat în culise, unde erau singuri, în întuneric. Va fi un proiect unic, pentru că are o componentă multimedia: conține inserate niște video-uri cu actorii care îți povestesc despre fotografiile în sine, despre momentele în care au fost surprinși. De asemenea, va cuprinde și o componentă interactivă, dar despre asta nu vă dezvălui prea multe. Așa ceva în România cu siguranţă nu s-a mai făcut. Albumul are mai multe capitole și fiecare va fi deschis de un text al unui om de teatru. Până acum, printre autori sunt Yuri Kordonsky, Felix Alexa, Alexander Morfov, Gigi Căciuleanu, David Doiashvili – artiști cu care am lucrat. Cuvintele lor au fost niște surprize extrem de plăcute.

Au interviurile vreo putere de a releva ceva despre noi?

Depinde de sinceritatea persoanei respective. Să fim serioși, marea majoritate a interviurilor au un scop publicitar. Normal că fiecare ne ilustrăm într-o lumină cât mai frumoasă. Dar în momentul în care ești sincer, povestești niște lucruri fără să le treci printr-un filtru de PR.

De-a lungul carierei tale ai avut șansa unor întâlniri fabuloase. Ce sentiment ai atunci când intervievezi personalități din lumea întreagă?

La început am avut emoții, acum nu mai am. Dau un exemplu: când am lucrat la „Adevărul” am făcut peste 1000 de interviuri live, timp de trei ani, ceea ce înseamnă în medie cam câte unul pe zi. Am avut de-a lungul timpului și experiențe la limita infarctului. Acum mai mulţi ani, am avut curajul (sau poate nebunia?) ca într-o sală cu peste 2500 de oameni să îl întreb la microfon pe regizorul David Lynch dacă vrea să îmi acorde un interviu. M-am bucurat teribil că a acceptat. Am avut mare noroc, apropo de interviuri. Şi de nume importante şi de momente frumoase alături de ele. Sunt multe poveşti…

Povestește-mi o întâlnire mai specială.

Cele mai mari emoții le-am avut la primul interviu cu George Banu. S-a întâmplat în studenție, când domnul Banu a venit la Cluj. Îl vedeam ca pe un zeu, aşa, și nu îți puteai dori mai mult ca teatrolog decât să îi iei un interviu. Era Preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru! Mi-a luat ceva să îmi fac un pic de curaj și l-am întrebat, iar el a acceptat. Ne-am întâlnit la el la hotel, la micul dejun, unde a pus farfuria sa între noi și a spus „hai să mâncăm”. Am făcut interviul, a apărut a doua zi. Ulterior mi-a telefonat personal de la Paris și mi-a mulțumit pentru interviu, spunând că i-a plăcut. Astfel de momente sunt incredibile!

Dar cum ai ajuns la Teatrologie?

Recunosc, guilty as charge, m-am pregătit pentru actorie. Dar a fost un gând care a trecut destul de rapid. M-am pregătit un pic și chiar aveam pile la București. Însă, s-a întâmplat ceva în mintea mea și m-am răzgândit. Așa că în loc să dau admitere la Actorie, la București, „cu pile”, am dat la Teatrologie, la Cluj, fără pile. Și am avut surpriza să intru primul pe listă. Îmi amintesc că cei din comisie au fost foarte surprinși când, la proba de prezentare a unui spectacol, eu am venit cu vreo 20 și ceva de titluri. De fapt, eu am cam copilărit în Teatrul Bulandra. Mergeam zilnic, inclusiv la matinee. Sunt mari spectacole pe care le-am văzut și de 30 de ori.

Practic tu ai trăit printre actori.

Am trăit printre mari actori și asta m-a adus până la urmă spre lumea teatrului, iar fotografia, venind dinspre presă, într-un punct s-a contopit şi ea și astfel am ajuns la fotografia de teatru.

Satisfacțiile cele mai mari le-am obținut în urma recunoașterilor, dar nu sunt adeptul concursurilor de fotografie. Pentru că e ceva extrem de subiectiv, nu poți avea un juriu care să evalueze obiectiv o fotografie. O carte da, un spectacol da, dar o imagine nu. Zece oameni o vor judeca diferit. Atunci singura recunoaștere e atunci când oamenii îmi spun că le-au plăcut fotografiile mele. Cred că recunoașterea supremă a fost momentul când, după Premiile Europene de Teatru de acum doi ani, Jeremy Irons a postat pe site-ul său oficial mulțumiri şi aprecieri cu referire la fotografiile pe care i le făcusem.

Are fotografia de teatru particularitățile sale? Îți oferă ceva în plus fotografia sau poate vine în completarea jurnalismului?

Are fotografia de teatru particularitățile sale?

Fotografia de teatru se face, de regulă, în condiții destul de grele: luminozitate scăzută, actori care sunt îmbrăcați monocrom, sunt în mișcare. E o tehnică destul de dificilă și trebuie să cauți soluții ca fotografiile să arate bine. Eu nu sunt adeptul prelucrării fotografiei. Ceea ce vedeți în cazul fotografiilor mele nu înseamnă Photoshop. În primul rând, trebuie să știi să tragi respectivul cadru, în al doilea rând, trebuie să îl redai așa cum este, în al treilea rând, te păcălești singur în momentul în care intervii și le modifici. Atunci nu mai sunt momente unice.

Care crezi că e câștigul artei teatrale prin fotografia de teatru?

Înainte de toate, câștigul de imagine. Spectatorii vor să își facă o idee înainte să vină la un spectacol. Pe de altă parte, actorii care sunt ușor recognoscibili au posibilitatea să se arate publicului prin intermediul fotografiilor. Când vorbim de mediile de promovare, de social media, fotografiile sunt esențiale. Din păcate, la noi nu este cunoscută și recunoscută importanța fotografiei de teatru. Să ne gândim la valoarea documentară a acesteia, pentru că poate nu ești martor direct al unui spectacol, dar prin intermediul său îți poți contura o impresie sau poţi rămâne cu mai multe amintiri.

Fotografia de teatru înseamnă să te apropii foarte mult de un spectacol, indiferent că îți place sau nu, asta nu e treaba ta. La mine intervine și subiectivitatea criticului, dar, paradoxal, îmi plac toate spectacolele TNB. Marile teatre din România au fotografi angajați, pentru că au nevoie să îşi promoveze spectacolele. E musai să le susții prin imagini.

Dacă ar fi să vorbim despre procesul de creație al unui album foto de spectacol, care ar fi pașii urmăriți?

Vizionarea în repetate rânduri a spectacolului respectiv este cea mai importantă. Nu cred în ideea de a trimite un fotograf să tragă spectacolul dintr-un anumit loc în sală. Nu. Dacă știi tehnica și apeși pe un buton, nu înseamnă că ai făcut fotografie de teatru. E necesar să cunoști spectacolul și să participi la toate etapele sale de creație. Eu sunt prezent de la prima lectură, atunci când fac portrete actorilor citind sau stând la masă. Ei mă văd atunci, știu că eu sunt cel care face fotografiile, mă cunosc, continuă să mă întâlnească pe parcurs și să îmi accepte prezența – lucru foarte important. Se familiarizează cu prezenţa mea şi nu mai au reţineri.

Tu, practic, ești o prezență în echipa spectacolului.

Exact. Insist foarte mult asupra acestui lucru pentru că e relevant în relația fotografului cu subiecții, dar și cu spectacolul. Merg inclusiv la probele de costume, la vizionări, unde observ cum sunt puse luminile, ce intrări și ieșiri au actorii, când urmează scene de grup sau individuale, să știu unde mă poziționez pentru a prinde cele mai bune cadre.

Din păcate, la noi nu este cunoscută și recunoscută importanța fotografiei de teatru. Să ne gândim la valoarea documentară a acesteia, pentru că poate nu ești martor direct al unui spectacol, dar prin intermediul său îți poți contura o impresie sau poţi rămâne cu mai multe amintiri.

Care crezi că e cel mai potrivit moment să faci fotografiile – la repetiții sau la o reprezentație?

Îți spun cum funcționează în cazul meu. După ce am epuizat toate repetițiile și s-au pus luminile, urmează niște vizionări. Dar înainte de astea, se dă un șnur în regim de spectacol, unde pot să mă mișc în voie pentru a face fotografii. Acela e momentul meu. Atunci trebuie să cunosc deja extrem de bine spectacolul și să anticipez fiecare scenă ca să știu unde mă poziționez. Până atunci mai fac teste de lumină. Lucrez totul în modul manual și trebuie să îmi calculez foarte bine setările aparatului foto pentru a nu ieși cu aşa-numitul „zgomot de imagine”. Dacă nu sunt mulțumit de unele fotografii revin la vizionări, unde nu mai am aceeași posibilitate de mișcare, dar știu de ce anume am nevoie. Fotograful trebuie să cunoască în detaliu un spectacol. De asta am lucrat foarte bine cu regizorii care m-au acceptat și au știut cât de important e rolul meu. Cele mai bune fotografii ies în momentul în care ai studiat extrem de bine un spectacol – și ăsta e un sfat pentru toți fotografii care vor să încerce scena.

În cazul ăsta, cât de important e rolul lighting designului?

Iarăși, asta e o meserie prea puțin băgată în seamă. Eu am un lighting designer cu care lucrez foarte bine, Chris Jaeger, colaborând cu el la mai multe spectacole până acum. El este adeptul luminii inteligente, cu ajutorul căreia punctează foarte bine anumite momente; lucrează în sprijinul imaginii. Nu ține cu orice preț să își arunce luminile pe scenă doar ca să își arate reflectoarele. Uneori conturează foarte fin, alteori ajută scenele. Uneori l-am rugat să mă ajute și să lase la o anumită intensitate lumina pentru a obține fotografii bune. Iarăşi, cu Mircea Mitroi mă înţeleg excelent la capitolul ăsta, e un bun profesionist şi un om foarte pasionat de lumini. E important să lucrezi cu lighting designerul, în așa fel încât să îi poți spune ce te deranjează, să îl rogi să schimbe dacă ceva nu e bine. Fotografia e lucrul cu lumina până la urmă.

Crezi că fotograful de teatru e o meserie în sine, cu propriile reguli?

Am creat și urmează să lansăm oficial şi public „Asociația Internațională a Fotografilor de Teatru”. S-au făcut toate demersurile juridice în sensul ăsta, iar unul dintre scopurile acesteia este tocmai recunoașterea oficială în nomenclator a meseriei de fotograf de scenă. Singura problemă de care ne lovim este calificarea în domeniu, indiferent de nivelul studiilor. În cazul fotografilor de teatru, există o singură școală de profil, atestată, în Italia, la Scala din Milano. O şcoală extrem de scumpă însă.

Cam câți fotografi de teatru sunt în România la ora actuală?

Cam mulți. Pentru că în momentul în care cineva se duce și face fotografii la un spectacol se auto-denumește „fotograf de teatru”. Nu e chiar așa. Dar cunosc fotografi de teatru foarte buni, la Cluj, la Timișoara: Nicu Cherciu, Adrian Pîclișan. Sunt oameni care își fac meseria impecabil. Pe de altă parte, sunt fotografi independenți care colaborează cu teatrele și își fac meseria onorabil, dar pe care nu îi poți numi în adevăratul sens al cuvântului fotografi de teatru.

Atunci care ar fi atu-urile fotografului de teatru?

Faptul că ești mereu aici, prezent de la prima lectură până la premieră și după. Am spectacole pe care le re-fotografiez la un an distanță. Există schimbări de distribuții, înlocuiri, îmbolnăviri, schimbări diverse. Avem peste 60 de spectacole la momentul actual în repertoriul TNB, trebuie să am grijă de toate. În plus, un fotograf păstrează o unitate de imagine. Pe de altă parte, meseria de fotograf de teatru nu presupune doar să faci câteva fotografii și atât. Trebuie să înțelegi şi ce se întâmplă pe scenă, să redai corect povestea spectacolului și nu în ultimul rând să iubești mediul respectiv. Dacă nu iubești actorii, nu poți să fii fotograful lor.

Cum se înțelege un fotograf cu actorii pe care îi surprinde în imagini?

De obicei este destul de greu de câștigat încrederea actorilor. Se împlinesc cinci ani de când lucrez la TNB și abia în ultimii doi, trei ani am început să fiu acceptat fără rezerve de actori. Adică mă văd la repetiții, știu că sunt eu și e totul în regulă. Ne-am „împrietenit profesional”. Ne acceptăm fără rezerve. Nu mai au reţineri sau ezitări faţă de prezenţa mea, care, deşi foarte discretă, nu scapă mereu neobservată. Eu am grijă de imaginea lor până la urmă.

Dar ei înțeleg necesitatea fotografului de teatru?

Cei mai mulţi da. Și din ce în ce mai mult. De mai bine de un an de zile sunt și în echipa de PR a TNB. Iar asta mă obligă să fiu prezent și din alt punct de vedere, al comunicării cu presa, al promovării spectacolelor. Trebuie să am grijă ca toți actorii să fie promovați și mai fac cu ei interviuri, filme, shooting-uri separate, ştiri. Sunt extrem de prezent printre ei. Ceea ce nu prea îmi place este faptul că unii actori nu înțeleg încă importanța auto-promovării. Ei gândesc că nu e nevoie să se promoveze singuri, pentru că asta ar fi datoria teatrului, a insitituţiei. Unul dintre primii oameni care a înțeles treaba asta a fost Marius Manole și se vede asta în activitatea lui. De curând, am dezvoltat la TNB un proiect bilunar cu actorii, sub forma unui „meet and greet”, în cadrul căruia ei se întâlnesc cu publicul. La prima întâlnire l-am invitat pe Marius Manole, iar restaurantul Angelo Grasso, deschis de curând în spatele teatrului, chiar lângă intrarea actorilor, a fost plin, iar oamenii l-au luat la întrebări pe Manole la un pahar de vin. Aici publicul are șansa de a-i întreba orice pe actori. Următorul invitat, pe 23 mai, va fi Claudiu Bleonț.

Ai fost foarte activ în ceea ce privește expozițiile și ți-ai plimbat fotografiile în nenumărate locuri. Unde le-ai expus până acum?

Prima dată în București la TNB, desigur, unde urmează alte expoziții în curând și unde voi lansa și albumul „Backstage”. În ţară, prin toate oraşele importante. Apoi la Londra am expus prima dată în afara țării. Este și orașul meu de suflet. Am avut onoarea de a expune la Sadler’s Wells, cel mai important centru de dans din lume, o expoziție cu Gigi Căciuleanu și Lari Giorgescu, „Making Of: L`Om Dada”. Ultima invitație a venit de la Sarajevo, în cadrul „Winter Festival”, cel mai mare eveniment teatral din Bosnia și Herțegovina. Am avut o temă, „Noise and Fury” și am făcut o selecție cu fotografii din mai multe spectacole de la TNB. Au avut un succes atât de mare, încât organizatorii au dorit să ducă expoziția mai departe, la Teatrul Național și, ulterior, la Muzeul Național de Artă din Sarajevo. De curând, Ambasada României a contactat TNB solicitând vernisajul expoziției „Act Angry” în Banja Luka, al doilea oraș ca mărime din Bosnia, la Muzeul Național de Artă Contemporană, la sfârșitul lunii mai. Nu mă așteptam să fie un asemenea succes. S-a vorbit foarte mult în presa din Bosnia despre Teatrul Național din București, am avut undeva în jur de 20 de articole, ceea ce e fabulos pentru o țară așa mică. În urma expoziției, TNB a fost invitat să deschidă ediția următoare a Festivalului din Sarajevo.

Trăiești, muncești și respiri în teatru. Ești cam în fiecare seară la spectacole?

Cam da. Pentru că am şi lucrat pentru albumul „Backstage” și am intrat prin cabine, i-am așteptat pe actori pe holuri, în culise… Am un capitol foarte drag mie în album, Transformarea actorului. I-am surprins fix în momentul acela de concentrare de dinainte de a păși pe scenă, atunci când devin din actorul X personajul Y. Am unele imagini deosebite cu domnul Victor Rebengiuc, cu Horațiu Mălăele sau Ion Caramitru, cu Dan Puric, cu mulți alţii.

Cel mai frumos lucru care mi s-a zis în ultima perioadă e faptul că am un „stil Ghioca”, ceea ce mă încântă foarte mult. Spre deosebire de ceilalți fotografi, eu urmăresc imaginea actorului. Am constatat că ceilalți preferă cadre largi, vaste, dar eu încerc să-i surprind pe actori mai „în detaliu”, tocmai cunoscându-le mișcările, gestica, mimica, știind când să-i surprind mai expresiv. Asta încerc să obțin. Nu toată lumea îi vede așa de aproape cum îi văd eu. Poți cuprinde într-un cadru larg o scenografie, dar pe mine mă interesează actorul în prim-plan.

Cred că ești privilegiat.

Poate părea puțin arogant, dar cred că într-un fel mi se cuvine ceea ce trăiesc acum, pentru că iubesc enorm teatrul acesta și actorii lui. Am muncit mult pentru ei și cu ei. Asta e o meserie care te solicită intens, nu doar când ai spectacol, eu țin camera cu mine mai tot timpul pentru că sunt oportunități de fotografie oricând. Nu am camera, am telefonul. Actorii nu sunt doar cei pe care îi vedem pe scenă și cred că oamenii trebuie să știe lucrurile astea. Şi abia aştept să le arăt!

Există laitmotive în albumele tale?

Oamenii mi-au zis că da, deși eu nu mi-am propus asta. Cel mai frumos lucru care mi s-a zis în ultima perioadă e faptul că am un „stil Ghioca”, ceea ce mă încântă foarte mult. Spre deosebire de ceilalți fotografi, eu urmăresc imaginea actorului. Am constatat că ceilalți preferă cadre largi, vaste, dar eu încerc să-i surprind pe actori mai „în detaliu”, tocmai cunoscându-le mișcările, gestica, mimica, știind când să-i surprind mai expresiv. Asta încerc să obțin. Nu toată lumea îi vede așa de aproape cum îi văd eu. Poți cuprinde într-un cadru larg o scenografie, dar pe mine mă interesează actorul în prim-plan.

N-ai pomenit un moment cuvântul „emoție”. Are fotografia emoție?

Emoția apare atunci când privești fotografia. Încerc să surprind emoția în ea, dar depinde și cât te lași dus de poveste. Nu trebuie să-i bagi omului emoția pe gât cu orice preț, ci doar să i-o sugerezi. Nu caut emoția cu orice preț, ci expresivitatea, povestea din spatele ei.

Ce e fotografia de teatru pentru Florin Ghioca?

Un mod de viață. Bucuria fiecărei zile. La propriu şi al figurat. Am petrecut multe nopți în teatru, motiv pentru care, fiind atât de mult prezent aici, de cinci ani de zile telefonul meu mobil e dat pe modul silențios. Prima regulă într-o sală de teatru e să îți oprești telefonul, așa că eu îl țin astfel tot timpul. Fotografia de teatru e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat până acum în plan profesional. Dincolo de satisfacțiile pe care le-am avut ca jurnalist, dincolo de experiențele trăite în zonele de conflict sau de participările la marile evenimente culturale, faptul că eu pot să stau seara să îi fotografiez pe toți acești oameni plini de har, e într-adevăr un statut privilegiat.

Interviu publicat în Yorick.ro.