Atunci când ți se face dor de Godot Café Teatru, dai o fugă în Centrul Vechi și te întâlnești cu George Remeș. Nu doar ca să vezi spectacole, ci ca să descoperi cum reușește să funcționeze de șapte ani de zile cu succes unul dintre cele mai vechi teatre independente. La un început de stagiune, cu poftă de povești despre teatru, am stat de vorbă cu George Remeș, actor și manager al cafenelei unde te duci la spectacole cu certitudinea că-ți vei întâlni acolo măcar doi-trei cunoscuți. Într-o discuție sinceră despre cum se scrie istoria în teatrul independent, am aflat ce calități îți trebuie pentru a reuși: determinare și perseverență, independență financiară (de nevoie, nu de voie), intuiția compromisului între calitate și profit și libertatea intrinsecă a artistului.

Numele tău a fost asociat de la început cu teatrul independent. De ce lucrezi în teatrul în independent?

În primul rând ar trebui să discutăm despre conceptul de teatru independent. Eu când am deschis Godot Café Teatru nu i-am spus teatru independent. La un an și ceva după ce am deschis teatrul am auzit pentru prima oară expresia. După ce ne-au dat-o și noi ne-am asumat-o, au început și contestările acestei noțiuni. Lumea vrea să facă teatru în zeci de variante. Mi s-a spus că sunt teatru comercial, că sunt teatru privat sau particular. Eu mă feresc de această formulă. Independenți sunt actorii care vin să joace aici. Dacă mă întrebi de unde a venit ideea teatrului, a plecat dintr-o nevoie a realității triste pe care trebuia să o trăiești atunci ca actor. Atunci, dacă nu reușeai să te angajezi într-un teatru trebuia să stai degeaba. Acum lucrurile sunt un pic mai deschise, există variante. Deși nu cred că toate locurile unde se face teatru sunt neapărat bune pentru asta. E bine că oamenii pot să-și facă meseria și până la urmă lucrurile se cern și rămân doar cei care fac cu adevărat teatru pentru teatru.

Ai avut legături cu teatrul de stat sau ai pornit direct la drum, pe propriile picioare?

De la început am plecat singur la drum. N-am încercat nici măcar o colaborare cu teatrul de stat. Poate ar fi mers, poate nu… Nu știu.

În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în spațiul independent?

E folositor în sensul în care nu văd lucrurile întâmplându-se altfel. Sunt dezavantaje în teatrul independent din cauza faptului că în teatrul de stat – mă feresc de cuvinte grele –, există o lipsă de delicatețe care nu ar trebui să fie în lumea teatrului. Problema e programarea spectacolelor peste cele deja programate de noi. Asta ne pune în postura neplăcută de a anula spectacolul cu două săptămâni înainte, de a anula rezervările, de a căuta alte date și tot așa… Am încercat câteva discuții cu directorii teatrelor de stat pentru a găsi soluții acestei probleme. Cel mai amabil a fost domnul George Ivașcu, care a acceptat propunerea mea de a discuta pe tema asta, dar a fost destul de sceptic că se va rezolva. E o luptă în permanență cu a-ți putea programa spectacolele. Ar mai fi dăunătoare această mișcare populistă de a crește salariile actorilor cu 50%. Nu cred că e o idee bună, nu pentru că actorii nu ar merita un salariu mai mare, ci pentru că se creează niște dezechilibre uriașe în teatru. Or, cred că acum ar trebui să meargă în direcția de motivare a actorilor. În teatrele de stat sunt foarte mulți care stau degeaba primind un salariu. Și nu numai actori. În general când ajungi la teatrul de stat ai tendința de a te plafona, de a nu mai face nimic, de a nu mai căuta. Noi, în sectorul independent, suntem forțați de viață, de natura lucrurilor să luptăm mereu, să căutăm. Pentru noi un spectacol nereușit nu e încadrat la capitolul experiență și apoi treci mai departe; e o gaură financiară, e problema cu publicul pe care poate l-ai speriat și nu mai vine. Aici e mai greu să ratezi un spectacol.

Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?

A evoluat în mod sigur. Deja sunt șapte ani de când am deschis Godot Cafe-Teatru – atunci mai erau doar două teatre independente, Green Hours și Unteatru care abia apăruse. Sigur mai exista și Teatrul Act, dar nu se știe sigur dacă a fost independent sau a fost și susținut de stat; am înțeles că a fost în ambele variante. Oricum, e un teatru de la care am avut evident de învățat. Dar cred că teatrul independent s-a dezvoltat foarte mult în toți acești ani. Nu numai în București, ci și în țară, au apărut foarte multe teatre independente: Teatrul FIX la Iași, Auăleu la Timișoara, Reactor la Cluj… Cam în toate orașele mari a apărut la ora actuală cel puțin un teatru independent. Asta cred că arată o evoluție.

Mai este privit cu scepticism teatrul independent la ora actuală?

Din păcate este privit cu scepticism și chiar cu răutate de cei din aparatul de stat. De către public nu, în niciun caz. Dacă faci teatru bun și îi dai ceva de calitate publicului, atunci el nu va sta să se gândească dacă ești privat sau de stat. A căpătat în mod sigur vizibilitate și încredere. Probabil pentru un public obișnuit cu teatrul clasic e greu să intre într-un spațiu mic și să vadă două scaune, o bancă și o masă și să creadă că acolo ar putea să se nască teatru. Însă într-o oră și jumătate iese de acolo convins că da, funcționează și așa.

Totuși, dacă tot se vehiculează termenul de teatru independent, ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?

Pe de o parte, felul în care este folosit acum termenul de teatru independent reprezintă în România la ora actuală (sau cel puțin așa mi se pare mie) un teatru care nu este în niciun fel lipit la un buget, nu este susținut decât prin propriile forțe și eventualele sponsorizări când și cum, dar foarte rar. Însă, pe de altă parte, ca artiști, de orice fel, de teatru sau aparținând oricărei alte arte, cred că suntem independenți prin natura ideii de artist. Au trecut vremurile când anumiți artiști pictau sau compuneau poezii pentru acel cuplu renumit în istoria noastră, al ceaușeștilor. Arta trebuie să fie liberă, trebuie să provoace și să caute mereu mai multe modalități de exprimare și de creație. Orice artist este și trebuie să fie independent.

Mă gândeam în timp ce vorbeai că, totuși, actorii sunt aceiași, cei care joacă și la teatrele de stat, și la teatrele independente. Chiar dacă unii se consideră independenți, ei sunt angajați la teatrele de stat. Practic nu mai sunt atât de independenți…

Sau poate ar trebui să rămână independenți și acolo, dacă pot. Cred că sistemul de angajare în teatrele de stat e încă o tară comunistă pe care o ducem cu noi. Nu trebuie să mai existe așa ceva pentru că se transformă această angajare într-o sclavie: ești al meu și n-o să te mai las nicăieri. Eu îți pun un spectacol pentru că așa vreau eu și nu mă interesează alte angajamente ale tale. Nu e în regulă să cărăm după noi această povară. Și ce e cel mai trist e faptul că pentru foarte mulți tineri actori care vin dintr-o altă generație și dintr-o altă lume, acesta rămâne un ideal – le-a fost insuflat să se angajeze într-un teatru de stat. Lucrurile trebuie să meargă într-o cu totul altă direcție. Dar mai trebuie puțin timp. Mai trebuie să creștem noi cei din teatrul independent. Să se mai schimbe unele figuri care, din păcate, sunt de mult prea mulți ani acolo sus și care, trecând peste valoarea incontestabilă pe care o au, cred că ar putea să facă mai mult în a se apleca spre partea tânără. E o falie imensă între cei de acolo de sus și cei care vin din urmă. Cu neîncredere și lipsă de respect din partea celor bătrâni și, de multe ori, și din partea celor tineri, dar de la ei măcar te aștepți.

Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?

Aș vrea să spun că nu, că suntem liberi și că putem să facem orice. Dar, din păcate, nu e chiar așa. Trăim cu acest ideal și sperăm în permanență să putem face ceea ce ne dorim, dar da, ești dependent de public. Pentru că, spre deosebire de teatrul de stat unde leafa merge indiferent câți oameni sunt în sală, la noi, dacă avem sub 100 de locuri în sală, problema e mare (vorbesc de Godot Cafe-Teatru). Până la urmă trebuie să plătești niște cheltuieli, niște taxe, niște impozite, salarii și atunci da, e vorba de o dependență de bani. Ar fi frumos să existe în România niște oameni cu bani care să investească orbi în artă, fără să ceară bilete, promovare de imagine sau alte lucruri. Dar e foarte, foarte greu. Prea puțini oameni au acest mecenat în sânge și foarte puține companii sunt interesate să sprijine. Ori de câte ori am cerut o sponsorizare și am aruncat în față numărul de oameni pe care îl aduce Godot Cafe-Teatru într-un an – peste 40.000 de plătitori de bilet –, orice companie mare mi-a răspuns că ăsta e un număr pe care ea îl poate obține oricând și nu i se pare rentabil să susțină așa ceva.

Dar, comparativ cu începuturile teatrului independent, a crescut procentul de interes al companiilor față de sectorul privat?

Nu. Ne mai aruncă așa câte un os, dar suntem ca niște căței lângă ușa unde e dineul bogaților, nici măcar nu suntem în jurul mesei. Nu interesează pe nimeni să susțină o formă de artă care nu le aduce nimic înapoi. Din păcate e foarte mercantilă treaba. Dăm din coate și ne descurcăm cum putem. Nu există nici măcar fonduri europene în această direcție. Au fost anul acesta niște fonduri guvernamentale, s-a putut aplica la el, mi s-a tot zis să aplic, m-am dus și m-am interesat. Cine a făcut acest sistem nu are niciun fel de treabă cu lumea teatrului. Nu i-a interesat decât să bifeze ceva. Pentru că era obligatoriu ca jumătate din banii primiți să fie cheltuiți pe echipamente (electronice, nu și decor). Să investesc într-un singur spectacol atâtea mii de euro doar pentru echipament… sunt sigur că pot face patru spectacole bune cu această sumă. Nu am nevoie de un videoproiector, spre exemplu, atât de scump pentru sala de teatru pe care o am. Nu avea sens.

Poate e doar o etapă, un început mai greu, dar promițător.

E trist că așa e acum, dar sper că se va schimba. Tatăl meu are o vorbă de fiecare dată când îi spun că nu s-a făcut nimic în țara asta de la Revoluție, el îmi spune: voi sunteți generația care trebuie să schimbe ceva. Noi suntem aici și facem. În ultimii șapte ani s-au construit și continuă să se facă teatre independente, s-a înființat și Asociația Teatrelor Independente. Sperăm să începem să mișcăm niște lucruri și prin Parlament, poate o lege a teatrelor care să facă referire directă și la teatrele independente. Pași mici. Vom fi mult mai în vârstă când vom reuși să facem ceva.

În cei șapte ani de activitate Godot Cafe-Teatru, care a fost impasul cel mai mare, pragul cel mai greu de trecut?

Hm… Nu pot să fac un top. Au fost multe și nu pot spune care a fost cel mai mare. Dar hai să vorbim despre viitor! Suntem încă aici.

Există concurență și în zona independentă?

Sper că nu. Și dacă e o concurență, e una bună. Mă uit cu multă plăcere la orice producție iese la Unteatru, la Teatrul de Artă, la Arte Dell’Anima… Îmi place să văd că se mișcă lucrurile în independent, îmi place să aud că un spectacol din independent câștigă mari premii cum a fost „Dureri fantomă” de la Teatrul de Artă. De ori câte ori mă duc să văd un spectacol în altă parte, mă inspir și vin acasă să fac mai mult. Ne înțelegem toți între noi, nu ne urâm, nu ne vânăm posturile unii altora și nu facem reciprocități.

Pe ce mizezi în alegerea proiectelor, profit sau calitate?

Dacă aș fi mizat pe profit, ar fi însemnat că sunt un prost antreprenor, pentru că nu am profit. Pe calitate în primul rând. Dar există și cazuri triste când un spectacol bun pur și simplu nu merge și atunci oricât de drag ți-ar fi și oricât de mult ai aprecia ce s-a întâmplat acolo, faci câteva eforturi să îl aduci în fața oamenilor și să-i faci să îl aleagă. Dar dacă nu poți și nu se depășește acest impact, va trebui să renunți. Deci e un dans pe sârmă. Prefer calitate întotdeauna, dar trebuie să mergi pe ceea ce place publicului pentru că așa am vândut 40.000 de bilete anul trecut.

Asta apropo de dependența de gustul publicului…

Nu trebuie acceptată dependența de gustul publicului. Trebuie să vezi cam ce vrea și să îi dai o parte din ce vrea el amestecată cu ceea ce vrei tu. Mesajul trebuie să rămână al tău, chiar dacă la un moment dat vei vorbi un pic mai pe limba lui. Scopul artei cred că trebuie să fie de a înălța privitorul. Miza noastră asta este. La noi e un pic greu, mai ales că e un cafe-teatru și există această așezare. Există tendința, din ce în ce mai mică, de a vorbi la masă în timpul spectacolului, pentru că lumea are alt fel de lejeritate într-un astfel de cadru. Dar îmi place să cred că acești oameni care vin și stau la masă și vorbesc la teatru prima oară și fac anumite lucruri care nu s-ar face în mod normal într-o sală de teatru, o dată ce le atragem atenția și le explicăm frumos, a doua oară când vor veni, vor fi învățat ceva. Cred că este și un public care nu a călcat niciodată într-un teatru de stat, dar care după ce a trecut pragul unui teatru independent prima oară, poate face și pasul acela. Așa că și formăm și educăm un public. Sper.

A reușit teatrul independent să-și formeze un public al său?

Sper că nu. Ar fi urât să îl împărțim în public de teatru independent și public de teatru de stat. Cred că este mai mult public de teatru în București pentru că a crescut dorința de a veni la teatru odată cu dezvoltarea fenomenului independent. Foarte puțini aleg să mai meargă la teatru din prima. Trebuie să îi motiveze ceva. Cred totuși că teatrul independent este o antecameră pentru teatrul mare.

Care ar fi portretul spectatorului care vine frecvent la Godot Cafe-Teatru?

35+, oameni cu o anumită situație, care își doresc să se simtă bine după muncă sau în weekend și care își doresc ceva mai rafinat. Preferă să iasă din casă spre un teatru, decât să meargă într-un bar și să bea o bere cu prietenii. Mă bucur că sunt din ce în ce mai multe grupuri care vin la teatru, grupuri de colegi, de prieteni, de rude. Se întâmplă să vină și persoane din afara țării și să spună: vă rog frumos, știu că nu mai aveți locuri, dar poate faceți cumva, pentru că noi am venit din Germania, din Israel și vrem să vedem. Nu e un portret simplu de realizat, e o „giocondă” dacă vrei, poate să și plângă, poate să și râdă. E un public mai matur, între 35 și 60 de ani. În ceea ce-i privește pe cei mai tineri, vin doar dacă sunt studenți și pot obține intrare liberă.

Apropo de asta, mizează teatrul independent mai mult pe funcția de divertisment a teatrului mai mult decât pe cea de artă pentru artă?

Nu există un răspuns universal valabil. Sunt mișcări independente care își fac un titlu de glorie din spectacole de divertisment. Eu cred că orice extremă e greșită. Dacă voiam să fac divertisment, probabil aș fi ales stand-up comedy, improvizații sau concerte. Am ales să fac teatru, sigur 75% din producții sunt comedii, dar comedie nu înseamnă ceva rău. Cred că nu este corect ca întrebarea să fie adresată doar teatrului independent. Mi s-a adus această acuzație că facem divertisment, și nu artă… aș prefera să am mai multe exemplu bune din teatrul de stat după care să mă pot lua.

Ai declarat într-un interviu că nu există criterii fixe în selecția spectacolelor care se joacă la Godot. Ce urmărești la un proiect?

Nu am un set de 20 de reguli pe care dacă nu le bifezi, nu intră spectacolul. Urmăresc să fie făcut așa cum îmi place mie să fac teatru: să nu fie șușă sau cioacă. Vreau să văd că oamenii care fac asta se implică și chiar o fac cu meseria în gând, nu cu dorința de a câștiga un ban.

În ce constă calitatea unui spectacol?

Uite, eu când mă duc la un spectacol bun, plec un pic melancolic întotdeauna. Cred că un spectacol bun, indiferent că este comedie sau dramă, trebuie să te facă să pleci din sală altfel – altfel în sensul de mai bun.

Diferă durata de viață a unui spectacol de teatru independent față de cel din teatrul de stat?

Da. În teatrul independent nu îți poți permite să ții un spectacol care nu mai vinde. Boala lungă, moarte sigură. La noi nu se poate aplica. Mai bine o moarte rapidă și fără durere.

Devine publicul mai pretențios și mai selectiv în timp?

Sigur că da. Cei care sunt clienți fideli ai Godot Cafe-Teatru, dacă văd un spectacol care nu le-a plăcut, ne anunță și țin să ne atragă atenția asupra lui. Deci da, în mod sigur devine mai selectiv. Problema este că în momentul în care ai ridicat singur ștacheta, nu ai voie să cobori sub ea.

Ce îi lipsește teatrului independent la ora actuală?

Cum spuneam, îi lipsesc niște finanțări necondiționate. Sunt atâția oameni cu bani în țara asta pentru care câteva mii de euro să construiască un teatru de la zero ar fi nimic. Cred că îi lipsește teatrului independent o sală dedicată lui, pe care o poate face oricine. Corect ar fi să o facă statul și să spună că va funcționa numai pentru spectacole de teatru independent, care nu au vreun buget. Cu restul venim noi. Sunt foarte mulți artiști care ar vrea să se exprime mai bine și ar putea să o facă dacă ar avea niște mijloace. Și noi ne dorim o turnantă sau să putem schimba decorul la pauză. Asta îi lipsește: banii pe care îi cheltuie cu inconștiență vecină cu nebunia cei din teatrul de stat. Noi cred că am ști mai bine ce să facem cu ei.

Dar care ar fi atu-ul lui?

Ce am zis mai devreme la lipsuri, asta a devenit un atu. Faptul că nimeni nu ne dă bani și nu ne poate spune ce să facem. O mare libertate.

Dacă teatrul independent ar fi o piesă de teatru, atunci ea ar fi…

Ar trebui să răspund „Așteptându-l pe Godot”… Cred că ar fi „Trei surori”. Pentru că deși e o familie bună, selectă, cu aspirații, sunt toți înecați în certuri și neînțelegeri mici. Și ăsta e tot teatrul, nu doar cel independent.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022