Înființarea forumului tinerilor regizori – Întâlnire. Dialog. Compromis.

Pe 5 noiembrie 2018, în foaierul Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești, în cadrul celei de-a XXII-a ediții a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi ne-am întâlnit câțiva tineri regizori, critici de teatru, oameni de cultură. Din inițiativa regizorilor Erwin Șimșensohn, Vlad Cristache și Vladimir Anton, și cu ajutorul directorului Nicolae Poghirc care a găzduit prima discuție, s-a organizat o masă rotundă cu tineri regizori de teatru. Definit unanim de toți cei prezenți un moment istoric, evenimentul petrecut acolo a anunțat înființarea (formală și informală) a unui grup/forum alcătuit din peste 25 de tineri regizori. Născut sub formă virtuală, pe WhatsApp, grupul tinerilor regizori urmărește provocarea la dialog. Prima reuniune într-un cadru oficial a fost contextualizată cu prilejul festivalului de la Pitești.

Dintre cei peste 25 de tineri regizori părtași la această mișcare de mobilizare a forțelor artistice, au fost prezenți 12: Erwin Șimșensohn, Dragoș Mușoiu, Sânziana Stoican, Vlad Cristache, Andrei Măjeri, Eugen Gyemant, Cristian Ban, Mădălin Hîncu, Bobi Pricop, Andreea Ciocîrlan, Horia Suru și Leta Popescu. Audiența a fost compusă din organizatori ai festivalului, critici de teatru, invitați din țară și voluntari. Printre cei care s-au implicat în discuțiile purtate și au adresat întrebări au fost Ludmila Patlanjoglu, Doina Papp, Aura Corbeanu și Mircea Morariu.

Moderatorul conferinței a fost Pompilius Onofrei, care i-a rugat pe participanți să trimită câteva gânduri despre ce anume și-ar dori să discute. Câteva dintre temele menționate au fost: publicul căruia i se adresează; care sunt funcțiile teatrului; în ce moment se regăsesc acum; care e situația teatrului românesc.

Compromis versus adaptabilitate

Cele două ore ale conferinței au stat sub însemnul unui cuvânt reverberat pe tot parcursul său: compromis. Introdus în discuție de Pompilius Onofrei, acest termen a lansat opinii cu argumente și contra-argumente. Fiecare regizor și-a exprimat poziția în raport cu această situație pe care au întâlnit-o cu toții în teatrul românesc, indiferent dacă experiența lor profesională acoperă mai multe sau mai puține producții. Concluzia a fost că, deși poate avea o conotație negativă, compromisul e o realitate cu care s-au împăcat cu toții mai devreme sau mai târziu și l-au transformat, într-un fel sau altul, într-o direcție pozitivă. Acceptat și asumat, compromisul poate fi transformat în adaptabilitate sau poate fi refuzat cu diplomație.

Vlad Cristache: De regulă, când folosim cuvântul compromis ne gândim la ceva nasol și care deraiază direcția lucrurilor. Dar eu cred că ar trebui să vorbim, mai degrabă, de adaptabilitatea pe care trebuie să o ai ca să poți să exiști în breasla teatrală. Orice spectacol e o formă de comunicare cu alți oameni și nu putem avea un program bine determinat pe care să-l impunem și să-l implementăm fără să ținem cont de partenerii noștri de creație, care sunt actorii, scenografii, dramaturgii, dacă există, sau managementul teatrului. Atunci, cred că e de îmbrățișat ideea că trebuie să adaptăm continuu proiectul nostru la materia vie pe care o întâlnim în timpul repetițiilor. Adaptabilitatea e ceva esențial naturii umane, până la urmă, care face specia asta să conducă pământul.

Există o limită mai strictă a compromisului?

Cristian Ban: În cazul meu, directorii mi-au spus să îl iau în distribuție pe actorul x sau y. Când am văzut că acei actori îmi strică viziunea, i-am chemat pe directori la repetiții și le-am arătat că nu sunt potriviți. Acesta ar fi contextul cu care eu m-am confruntat. În rest, sunt de acord cu ce a zis Vlad, că e necesar să te adaptezi. Dacă te uiți pe scenă și ceea ce vezi e horror, nu e în regulă, nu e loc pentru compromis acolo. Trebuie să fii foarte deschis față de directori, iar eu merg și spun oricui din teatru atunci când am o problemă. De nouă ani de când lucrez, pot spune că am refuzat destule texte.

Erwin Șimșensohn: Nu am făcut niciodată compromis la text. Deși îmi doresc să montez, sunt deschis propunerilor și există compromisuri pe care le-am făcut și pe care le fac, poate și legat de distribuție pentru că nu consider că actorii se potrivesc și nu ar contribui la spectacol. Nu mă apuc să montez un text chiar dacă teatrul respectiv are nevoie de el, din perspectivă managerială, pot să înțeleg, dar nu pot să fac compromisul de a monta un text care nu îmi spune nimic.

Horia Suru: Mi s-a întâmplat să fac acest compromis și legat de text, dar și legat de alegerea unui actor într-o distribuție. Eu cred în compromis. Mi se pare că presupune un soi de negociere continuă, un fel de a te lupta, de a căuta în lucru ca să găsești acel ceva care funcționează și care nu e gândit în alt timp și în altă parte. Am simțit că mă bântuie atunci când a trebuit să fac un compromis. Așa că după două săptămâni de repetiție am revenit asupra distribuției și am schimbat. Nu mă lăsa să dorm.

Sânziana Stoican: Mi se pare un paradox în compromis și atunci îl putem numi un lucru bun. Când începem să lucrăm la un proiect începem să avem idealul aceluia. Întâlnirea cu toate aceste compromisuri – de fapt, e confruntarea cu realitatea; confrunți idealul tău cu acea realitate. Și atunci confruntarea asta, care e un soi de disconfort pe care îl ai, cred că e punctul care creează, face legătura vie între tine și colegii tăi. Se naște ceva mult mai viu decât atunci când n-ai niciun obstacol. Imediat după ce termini școala, ai senzația că nu ar trebui să fie așa, ci calea să îți fie deschisă. Cu timpul, nu știu dacă învățăm să acceptăm sau descoperim că e o libertate mai mare pe care o găsești în compromis pentru că trebuie să există această fricțiune între creator și lume.

Andrei Măjeri: Dacă toate condițiile ar fi ideale, nu cred că ne-ar fi imposibil să lucrăm. Nu cred că e un must compromisul, dar sigur, se întâmplă în 95% dintre cazuri. Unii directori de teatru au o anumită atitudine față de regizori începători și o alta față de regizori prieteni, care au mai montat acolo încă zece spectacole. Gradul de compromis este mult mai mare. Și atitudinea față de sugestiile care se fac legate de distribuție, anumite limite financiare legate de producții. Compromisul e clar raportat la aceste două categorii.

Bobi Pricop: Cred că putem să vorbim despre un compromis care e legat de orgoliu artistic și un altul legat de profesionalism.

Dragoș Mușoiu: Ar trebui nuanțat, totuși, ce înseamnă acest compromis. Dacă e vorba de a ni se sugera un text doar pentru că el trebuie să își găsească un loc în repertoriul propriu și să facă parte dintr-o politică repertorială care e în programul minimal și trebuie făcut, atunci ține de crezul cuiva. Eu pot să aleg dacă vreau să îl montez sau nu. Dacă e vorba de unul al prietenului directorului, în care nici eu și nici teatrul nu credem, atunci da, se poate vorbi de compromis. La fel e și cu distribuțiile. Dacă ți se pune pe foaie un nume necunoscut pentru că teatrul vrea să crească un anumit actor, mi se pare că e altceva. Acolo intervine adaptabilitatea. Altfel, nu cred că putem vorbi de compromis decât dacă nimeni nu crede în proiectul respectiv. Mi s-a întâmplat să mi se propună să fac un text de care era nevoie într-un teatru și un altul obscur, care nu era de făcut. Am refuzat de ambele dăți, dar din motive diferite.

Eugen Gyemant: Compromis este ceea ce ne compromite, deci dacă o alegere ne compromite, atunci este urmarea unui compromis. Dacă acceptăm să facem un text sau să lucrăm cu un actor și lucrul acesta duce la ceva bun pentru că ne adaptăm, suntem vii și creăm, atunci a fost o provocare care s-a împlinit. Eu n-aș numi adaptabilitatea asta creativă un compromis, pentru că nu e ceva rău. Dar sunt compromisuri rele pe care cu toții suntem obligați să le facem și duc la o scădere a valorii muncii noastre. Și ele sunt legate de condițiile de muncă, bugete. Cât timp se repetă la un spectacol, suntem forțați să repetăm mai puțin pentru că nu e timp.

Leta Popescu: Cine ne forțează, de fapt? Dacă eu accept azi un contract, te oblig și pe tine să accepți același contract. În cadrul acestui forum ar trebui să discutăm întocmai astfel de subiecte și să stabilim că de acum încolo nimeni nu mai acceptă să repete mai puțin de o lună jumătate la un spectacol. Trebuie să știm să fim și puțin șmecheri.

Se poate vorbi de un al doilea secol al regiei? Care este relația dintre repertoriul unui teatru și programul propriu?

Bobi Pricop: Nu există strategii repertoriale decât în foarte puține cazuri.

Vlad Cristache: Regizorul care inovează teatrul, nu o face pe hârtie. Nu o face stând acasă și lucrând pe machetă, ci la fața locului, cu oameni vii. Pornind de la un proiect inițial, se naște ceva adaptând la realitatea pe care o găsește. Lucrurile se nasc la scenă, cu materialul viu. Ar trebui să facem un portret al regizorului în care să introducem, ca o mare calitate, capacitatea de a-și introduce ideile fără să contrazică materialul viu pe care îl are în fața ochilor.

Sânziana Stoican: Există mereu discuția asta despre regizorii tineri ca și cum este așteptat un inovator, cineva care să vină să schimbe direcția în teatru. Dar înainte de asta, cred că trebuie pusă problema unei calități generale. Pentru că un inovator, ca să spargă tipare, trebuie să aibă ce tipare să spargă. Ar trebui să regăsim un nivel de calitate la majoritatea spectacolelor.

Leta Popescu: Eu aș merge pe calitatea individului. Această lipsă a calității, a formelor noi, a experimentului, a laboratorului vine din calitățile noastre și ale celorlalți, directori, critici etc. pentru că eu cred că lucrăm și suntem interdependenți. Pentru că noi, regizorii, avem nevoie de critici care să ne urmărească traseul, să ne dea direcția, să ne încadreze într-un program și nu doar să enumere că existăm. Directorii de teatre care ne invită să montăm înseamnă că au și încredere în noi. Dar dacă au încredere, atunci trebuie să meargă cu noi până la capăt. Dacă am avea cu toții un discurs – același discurs – în fața unui director de teatru, atunci ar trebui să spunem și „nu, mulțumesc”. Astfel, s-ar putea să se schimbe calitățile astea. Dacă dispărem, Europa ne așteaptă. Cu toții suntem responsabili de calitatea teatrului.

Refuzul știrbește relația cu un teatru?

Dragoș Mușoiu: Înainte de orice, mă întorc la discuția despre faptul că suntem forțați să facem ceva. Cred că avem dreptul să spunem „nu”. Adică nu cred că ne așază cineva la o masă și ne spune că nu avem voie să plecăm dintr-un teatru până nu scoatem premiera. Poți să refuzi condițiile și să pleci. Nu te forțează nimeni până la capăt. O dată am găsit înțelegere pentru că le-am explicat că nu știu cum să fac spectacolul respectiv și nu e în zona mea de interes, iar teatrul respectiv mi-a dat posibilitatea să montez altceva. Iar altă dată, nu știu, telefonul nu a mai sunat de atunci. Nu știu dacă este pe termen lung sau scurt sau definitiv.

Erwin Șimșensohn: Am pățit și eu la fel. Cred că ține de capacitatea noastră de a argumenta un refuz. În cazul meu nu s-a periclitat relația cu teatrul respectiv. Mi s-a propus insistent un text, care făcea parte din strategia repertorială, într-o variantă anume. Și am refuzat. Ulterior, am făcut deja alte două spectacole acolo.

Aveți senzația că directorii vă invită să montați pentru că numele vostru este legat de o preocupare, de o direcție sau pentru numele vostru de regizor capabil să facă un spectacol consistent?

Andreea Ciocîrlan: Am fost contactată de anumiți directori de teatru, dar nu mi s-a propus să montez tot Ionesco. În schimb, mi s-a spus că au descoperit sau și-au dat seama că am un anumit tip de umor sau că merg într-o anumită direcție pe care ei o caută sau de care au nevoie în teatrul lor. Legat de compromis, primul pe care l-am făcut cu toții a fost faptul că am ales să facem regie de teatru. Pentru că am ales să creăm niște opere care devin independente de noi și atunci există un compromis permanent. Dar nu e un compromis, e un schimb, iar adaptarea asta nu e în sens negativ. Sunt mai multe tipuri de compromis. În primul rând, apare în relația cu echipa cu care lucrezi, pentru că e un schimb de informație și ajungeți la un consens la final. Ajungi să îți vezi spectacolul ieșit după ceva timp și îți dai seama că e foarte departe de cum l-ai gândit și nu mai poți opri asta.

Andrei Măjeri: La început de carieră încerci tot felul de lucruri, unele pot fi eșecuri totale. Dar mi se pare trist să fim încadrați în anumite direcții, să te definească ceva anume.

Leta Popescu: Europa ne așteaptă – înseamnă, pentru mine, să găsesc tot felul de artiști cu care rezonez la nivel creativ. Să avem aceleași lucruri în comun. Nu înseamnă că o să mă duc la un mare teatru de stat de acolo și o să lucrez. Există trupe cu care mai schimb câte un mail și unde aș pleca într-un schimb de experiență. Nu e vorba de a pleca din țară.

În ce sens vă ajută faptul că sunteți regizori angajați în teatre de stat?

Bobi Pricop: Fac parte din Consiliul Artistic, unde discutăm de fiecare dată toate propunerile. Ne consultăm, îi semnalez directorului ce colegi am mai văzut în spectacole, ce artiști interesanți mi se par de adus la Craiova etc. Acolo nu doar regizez, ci de anul viitor conduc și platforma Theater Networking Talents, festivalul tinerilor regizori, fac și proiecte care nu au legătură neapărat cu teatrul. Acum organizez un eveniment cu lecturi publice din romane contemporane, în diferite spații din Craiova. Încerc să îmi aduc aportul pe cât posibil.

Erwin Șimșensohn: Discut cu domnul director Poghirc foarte multe despre ce texte se montează și cine le pune în scenă în teatrul românesc.

Cum vă raportați la public și cui vă adresați?

Vlad Cristache: Eu fac un spectacol și toate deciziile pe care le iau în realizarea acelui spectacol sunt decizii care să mulțumească spectatorul ideal, adică pe mine. Gândindu-mă că cel căruia mă adresez este cel care rezonează la fel ca mine. În principiu îmi doresc să mă adresez tuturor oamenilor care vin la teatru, dar se vor selecta spectatorii fideli ai spectacolelor mele – aceia care văd lumea așa cum o văd și eu. Eu sunt spectatorul căruia mă adresez.

Sânziana Stoican: A venit în discuție cum ne raportăm la spectatori. M-am întrebat de curând cum iau ei în calcul ceea ce văd. Mă interesează lucrul acesta în ultimul timp și am încercat să îl experimentez în diverse teatre, în diverse spații de joc și cu diverse distanțe între spectator și actor. S-a întâmplat ca la ultimul spectacol să fie o apropiere foarte mare între ei. Am observat reacții interesante și diverse. Sunt persoane care nu ridică ochii din pământ, spre exemplu. Sunt persoane care vor doar să asculte, altele care vor să se ascundă. Există distanța asta în care actorii fac ceva în cutia lor, iar ei stau de partea cealaltă. Simt că nu se creează o relație.

Cum vă raportați la marii regizori? Vă simțiți într-o competiție cu ei?

Mădălin Hîncu: Termenul de competiție nu mi se pare potrivit, pentru că ei sunt pe făgașul lor și nu cred că putem vorbi realmente de o competiție. Sunt regizori pe care îi admir, iar raportul meu față de ei este de „furt”. Am o admirație față de estetica lui Silviu Purcărete și încerc permanent să înțeleg ce funcționează în spectacolele sale. Încerc, pe cât posibil, să fac asta și cu regizorii cu care nu rezonez neapărat.

Erwin Șimșensohn: Dar până la a ne raporta la aceștia, cred că e important cum ne raportăm noi unii la ceilalți. Și am început deja să discutăm despre abordările și esteticile fiecăruia.

Vlad Cristache: Dacă sunt la fel de vii, nu mai folosesc aceleași mecanisme și nu reproduc stilistic același spectacol de acum 20 de ani, dacă putem vorbi în acest sens de mai mult de doi dintre regizorii consacrați, aș avea o mai mare admirație față de ei. Cât despre noi, e important să rămânem cu faptul că ne vedem spectacolele unii altora, nu ne mai ignorăm, nu ne mai bârfim de la distanță fără să ne cunoaștem, iar în spatele diferențelor poate să fie ceva în comun.

Leta Popescu: Concurez cu o combinație între Dabija, Gianina Cărbunariu, Bocsardi și Afrim.

E repetitivitatea un lucru negativ sau poți aborda aceleași motive constant în spectacole?

Andrei Măjeri: Apropo de repertoriu, o situație bizară. Am făcut un Rodrigo Garcia la Cluj și mi s-a propus să montez un al doilea text al său. Mi-a fost folositoare experiența pentru că am întâlnit repulsia totală față de text a actorilor. M-ar întrista să repet la fel. La fiecare spectacol te regăsești pe tine într-un alt moment al căutărilor tale și, în același timp, descoperi noi skills-uri.

Andrei Măjeri: Am învățat în facultate să ne ferim de teatrul la persoana I. Dar acum am ajuns să resping ideea asta. Oricât ne-am împotrivit, cu toții o să ajungem la o repetitivitate. Translația unui personaj nu mi se pare ceva rău. Poate fi o obsesie pentru o anumită zonă. Desigur, din perspectiva spectatorului mă plictisesc să văd livrându-mi-se același discurs într-un alt text.

Vlad Cristache: Peste doi ani poate eu n-o să mai semăn cu eu de acum. Tu nu ești definit ca om printr-o singură preocupare în viața asta. Poți să ai luni în care să te emoționezi la o comedie romantică, alte luni în care să vrei să dai jos guvernul. E normal să existe variație. Unde nu există, îmi pun întrebarea dacă ești onest în raport cu creația? E nenatural față de cum funcționează un organism viu și societatea să vorbești timp de 30 de spectacole despre același lucru.

Bobi Pricop: Există artiști care folosesc teme recurente care sunt perfect valabile în toate operele lor. Dacă tu acolo simți că trebuie să forezi, de ce nu?

Resimțiți nevoia unor repetiții cu public înainte de premieră?

Horia Suru: Eu am încercat să copiez exemplul repetițiilor cu public ale lui Andrei Șerban. Cred că e o idee foarte bună. Și o altă chestie pe care o fac de cinci spectacole, în mai multe orașe, la prima reprezentație a unui spectacol aduc trupele de teatru. Și facem discuții cu ei după spectacol.

Dragoș Mușoiu: Mi se pare că e o diferență între repetițiile cu public propriu-zise și aceste preview-uri. Wilson a avut șase reprezentații până la premieră la Craiova. Dar asta mi se pare că e valabil pentru spectacolele care creează o expectativă foarte mare. Dacă eu la Craiova deschid ușa publicului de trei ori înainte, după, nu mai are cine să vină. E vorba de a nu te afla într-un punct în care să fii foarte vulnerabil. Nu știu câți dintre noi pot să construiască scene cu public în sală.

Vlad Cristache: Ce putem face împreună ar fi să ne trecem cu toții în contract ca în prima stagiune după premieră, spectacolul să aibă un număr fix de reprezentații, iar teatrul să fie obligat să programeze la un anumit interval spectacolul. Să stabilim împreună să cerem un anumit număr de reprezentații.

Într-o intervenție extrem de caldă și de utilă, Aura Corbeanu i-a încurajat pe tinerii regizori să se înscrie în rețelele teatrale europene și să aibă în vedere realizarea de proiecte. Deși mecanismele funcționează greoi la noi, se pot găsi ONG-uri care să le susțină proiectele. Astfel, se poate stabili o comunicare artistică la nivel european și internațional, care să le deschidă diferite portițe și oportunități.

Rotundă sau nu, masa tinerilor regizori prezenți la Pitești a fost de bun augur. La finalul celor două ore, discuția părea că abia începuse. S-au abordat subiecte relevante și actuale, pentru care s-ar putea găsi rezolvări sau măcar soluții comune. Dacă tinerii noștri regizori au reușit să se afirme și să își câștige fiecare aprecierea publicului său, greul pentru ei de-abia acum începe. Sistemul teatral românesc nu întâmpină niciun artist cu cărțile pe masă, ci trebuie să dezlegi câteva ghicitori până să înțelegi ce funcționează, ce autoritate ai, unde poți plusa și unde trebuie să mai lucrezi. Dar schimbul de experiență cu cei de-o generație este atât de necesar și de benefic.

Așadar, în încheierea mesei rotunde din cadrul Festivalului Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi de la Pitești, am aflat că tinerii regizori s-au adunat laolaltă, și-au asumat compromisul pe care aleg să îl facă și pe care nu în raport cu teatrul, au propriile căutări artistice, au disensiuni de opinie, au modele și admirații față de generația marilor creatori, își cunosc sau își caută publicul și vor să lucreze calitativ. Dar, cel mai important, este că de aici încolo își vor continua drumul împreună, într-un fel sau altul.

S-a consemnat. 5 noiembrie 2018. Pitești. Masa rotundă a tinerilor regizori. 

Articol publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022

 Un articol de: Elena Coman