Între mine și mine e o linie solară. Între mine și tine sunt două linii solare, dar împreună formează o galaxie
Pe jumătate – așa simțim, așa iubim, așa înțelegem, așa ne lăsăm descoperiți celuilalt, așa trăim. Suntem întotdeauna doar pe jumătate sinceri, pe jumătate autentici, pe jumătate prezenți. Niciodată până la capăt, niciodată prea mult. Fiecare dintre noi alcătuiește un întreg format din două jumătăți perfect egale și ambele ne definesc, ne reprezintă, nu ne putem dezice de niciuna dintre ele. Iar aceste emisfere sunt străbătute de o aproape insesizabilă linie solară – așa cum o inventează și o definește atât de poetic dramaturgul Ivan Vîrîpaev – dincolo de care nu lăsăm pe nimeni să treacă. Asemenea unui scut care protejează un lucru sacru, linia solară îl ține pe celălalt la distanță exact atât cât trebuie ca să nu-l pierdem.
Cele mai recente spectacole de teatru pun în discuție relația – relația de cuplu, relația cu familia, relația cu prietenii, relația cu colegii. Poate că este un subiect scos la iveală în urma pandemiei, atunci când, brusc, am avut tot timpul din lume să îl petrecem cu cei de lângă noi și să fim nevoiți să analizăm calitatea relațiilor pe care le avem. Sau poate pentru că relațiile se ard și se pierd atât de repede, plictisindu-ne, simțind că avem toată libertatea pe care ne-o putem permite, dorindu-ne să experimentăm cât mai mult. Și după o relație, vine o altă relație. Cu oameni diferiți, în contexte diferite, care răspund unor nevoi diferite. Și trăim cu impresia că lucrurile se schimbă, însă, de fapt, doar situațiile și povestea celui de lângă diferă. În fond, structura unei relații urmează același curs, indiferent pe cine avem lângă noi. Ecuația e simplă: cei mai frumoși fluturi din lume se adună în stomacurile noastre în primele luni sau chiar ani de relație – timpul marilor descoperiri; căpătăm încredere unul în celălalt și începem să ne maturizăm împreună – timpul etapelor de construire; ne cunoaștem atât de bine încât credem că nu mai este nimic acolo de explorat – timpul liniștii și al provocărilor. Ce se întâmplă când ajungem aici? Atunci când credem că am aflat totul, că nu mai există secrete între noi, că nu mai avem nimic de zis? Apare plafonarea sau despărțirea, ambele cazuri nefericite. Dar cum ar fi să continuăm să construim și să încercăm să călcăm dincolo de linia solară a celuilalt? Poate că am descoperi un alt univers care pulsează în dorința de a fi pătruns și înțeles.
Spectacolul Linia solară de Ivan Vîrîpaev, montat de Radu Iacoban la Teatrul ACT doar ce m-a lăsat cu toate aceste gânduri, care îmi treceau, totuși, atât de des prin minte, dar fără să le conștientizez. Acum, ceva le-a dat o traiectorie, un sens. Și le-am îmbrățișat.
În spațiul intim de la Teatrul Act, Tudor Prodan a gândit o scenografie minimalistă, folosindu-se de întreg arealul sălii, de întunericul și de luminile sale. O podea-oglindă reflectă numeroase fisuri – asemenea unor vene care se răspândesc pe toată suprafața corpului, ghidând sângele să ajungă în toate extremitățile – toate unindu-se într-un punct central pe care sunt răsfirate câteva flori din piese de lego. Un spot va lumina podeaua, iar siluetele celor doi protagoniști vor fi proiectate pe peretele din spatele lor. Două scaune care delimitează spațiul fiecărui personaj, safe zone-ul din care pleacă și în care se întoarce fiecare pentru acele câteva momente de liniște și respiro. Patru neoane care vor dicta ritmul scenelor și care îi vor urmări pe protagoniști cu luminile și umbrele lor. Și o oră și jumătate de relație susținută cu o forță supranaturală de actorii Ilinca Manolache și Ionuț Vișan. Atât a fost suficient pentru un decupaj fidel și izbitor din viața oricărui cuplu construit de regizorul Radu Iacoban.
S-a stins lumina și preț de câteva minute bune am așteptat cu toții în tăcere ca ceva să se întâmple. Fără să știm despre ce urmează să fie spectacolul, fără să intuim măcar ce înseamnă linia solară, unde se află și unde duce ea. Oare cât de departe în spațiu urma să călătorim? Actorii au intrat în scenă și le-am simțit prezențele. Suntem într-un living neutru și e 5 dimineața, iar Barbara și Werner discută de 7 ore deja despre punctul în care a ajuns căsnicia lor, după 7 ani petrecuți împreună. Au aceleași probleme ca mulți dintre noi: un credit pe care îl termină curând de achitat și planuri incerte de viitor. Fiecare cu propriile lui planuri. Interacțiunea dintre Ilinca Manolache și Ionuț Vișan escaladează în sesiuni de mărturisi, sesiuni de țipete și împunsături, sesiuni de tandrețe, apoi iarăși în sesiuni de certuri și jigniri... exact ca în realitate. Nu au nevoie de niciun fel de filtru care să îi facă să pară familia ideală, pentru că acum sunt doar ei doi și un public tacit care înțelege tot ceea ce se întâmplă. Și un cuțit care atârnă deasupra lor, planând în tot acest spațiu, sugerând că fiecare stă pe muchia ascuțită, gata să se zgârie sau să se rănească foarte grav. Și știm cu toții că rănile din dragoste provoacă cele mai profunde hemoragii sufletești.
Ca în viața oricărui om din clasa de mijloc, închiderea unui credit deschide infinite posibilități. Pentru Barbara și Werner este un prag, un declanșator care va decide cum va arăta viitorul lor împreună. În zori de zi, îmbrăcați elegant, cei doi soți își fac confesiuni și află că, de fapt, își doresc lucruri complet opuse. Ilinca Manolache și Ionuț Vișan sunt antitetici și complementari în același timp. Valsează la propriu și la figurat cu partiturile din textul lui Vîrîpaev, oferindu-și reciproc timpul necesar ca celălalt să mărturisească, să aibă toți ochii ațintiți asupra lui, să aibă parte de momentul lui de ascultare și înțelegere. Amândoi controlează tensiunea dintre ei cu o iscusință cultivată, smulgându-și din vintre trăiri atât de autentice, pe care cu siguranță le-au strâns de-a lungul timpului în bagajele lor emoționale. Sunt cuceritori, îți absorb toată atenția și energia, astfel încât încerci aproape să nu clipești de teamă că vei scăpa vreo reacție, vreun gest, vreo privire. Se iubesc și se urăsc în același timp, își întind capcane verbale și își dau provocări, devin violenți și apoi se îmbrățișează sau se ating sau încep să danseze.
Certurile lor sunt întotdeauna pe jumătate. Niciodată nu merg până la capăt, oricât de duri și de impulsivi ar fi. Nu se urăsc destul, dar nici nu se iubesc suficient. Însă își doresc atât de tare să fie împreună pe bune, să-și depășească doar cu câțiva pași unul altuia linia solară, încât resimt o durere fizică, pe care o aruncă asupra celuilalt aproape sub forma unui blestem. De fiecare dată când conflictul lor devine mult prea intens, singura pârghie care îi trage înapoi și îi reconectează cu realul este atmosfera sonoră alcătuită din sunete ale cotidianului (creată și compusă de Aida Šošić). Jumătățile lor așa de bine ferecate nu le dau voie să-și pătrundă în zenitul intimității, așa că orgoliul pornește la atac ca un soldat curajos. În viața fiecăruia, el însuși e cea mai importantă persoană și nevoile lui sunt prioritare. Dar în relația cu cel de lângă, cel care stă cu vârfurile picioarelor pe linia ta solară, împreună devine o nouă cea mai importantă persoană.
Radu Iacoban este un creator de universuri la granița dintre realitate și oniric, acolo unde personaje vulnerabile devin extensii ale actorilor provocați să se autodepășească. El caută mereu texte care te răscolesc, care te duc către marginea puterii de înțelegere, unde afli că, de fapt, sensurile și simbolurile se multiplică la nesfârșit. Acum a regizat Linia solară, la Teatrul ACT, un spectacol care te înfurie, te bate pe umăr și te face să te întrebi tu cât de prezent ești, cât de atent ești la nevoile celuilalt, cât asculți și cât înțelegi cu adevărat. Cât din tine îi oferi celuilalt. Un spectacol în care actorii Ilinca Manolache și Ionuț Vișan sunt versatili, ludici, vocali, temperamentali… sunt atât de aproape de noi, publicul, și de fiecare dintre noi.
Linia solară e o poveste pe care ne-o spunem ca să fim bine, ca să fim în echilibru, ca să ne întâlnim cu cel de lângă într-un teritoriu pe care l-am creat împreună și care ne ține în siguranță, departe de partea noastră tenebroasă, de lucrurile care ne sperie, care ne fac să nu ne mai iubim pe noi înșine. O invitație la dans, chiar dacă nu știm pașii sau coregrafia. Dar pășim împreună și vom învăța noi cumva.
Teatrul ACT
Linia solară de Ivan Vîrîpaev
Regia: Radu Iacoban
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Tudor Prodan
Atmosfera sonoră: Aida Šošić
Distribuția: Ilinca Manolache, Ionuț Vișan
www.teatrulact.ro
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
