Mădălin Hîncu vine de la Bacău, are o pasiune pentru cinematografie din copilărie, a descoperit teatrul în liceu, a studiat regia (licență și master) la UNATC „I.L. Caragiale” și acum este nominalizat pentru debut la Premiile UNITER 2018 pentru regia spectacolului „Noaptea ursului” de Ignacio del Moral, la Teatrul de Comedie.

Deși absolvent de doar un an, i-a convins deja pe critici că spectacolul său de la Comedie merită o nominalizare și doar ce a scos la Bacău o nouă premieră. Mădălin Hîncu e regizorul onest cu el însuși, cu meseria, care se hrănește cu energiile textelor bune și ale oamenilor din jurul său. Pregătit pentru orice provocare, știe unde să caute soluții și cum să pună întrebările potrivite.

De la el am învățat că succesul unui spectacol i se datorează echipei, că există viață dincolo de teatru și că trebuie să ai curiozități despre întreaga lume, ca să fii bun în ceea ce faci.

Doar ce te-ai întors de la Bacău, unde ai montat la Teatrul Municipal Bacovia textul „Dragă Elena Sergheevna” de Ludmila Razumovskaia. Cum a fost să lucrezi chiar la tine acasă?

Mi-a plăcut. Mi-am dorit să fac asta pentru vă voiam să mă apropii de comunitatea de acolo, pentru oamenii care au un anumit fel de a privi teatrul. Au impresia că e ceva ușor abstract. N-a fost vorba de „foamea” de a monta. Ieși din facultate și impulsul e: hai, du-te pe unde apuci! Dacă mi se propunea să merg altundeva, nu știu dacă m-aș fi dus. Fiind din Bacău și cunoscând orașul și atmosfera de acolo altfel am lucrat spectacolul. Am încercat să fiu cât se poate de onest și să fac un spectacol la care să vină lumea, să înțeleagă ceva și eventual să îi modifice cumva, să îi schimbe în mai bine.

Asta a venit după experiența de la Teatrul de Comedie. Te-ai simțit mai confortabil la Bacău tocmai pentru că știai oamenii și contextul?

M-am simțit mai confortabil în sensul că era a doua experiență. Dacă era prima, nu m-aș fi simțit așa. Ideea e că experiența la Teatrul de Comedie a fost prima mea întâlnire cu un teatru profesionist, prima întâlnire cu birourile, cu atelierele, cu un regizor tehnic, cu o echipă de mașiniști, de tehnicieni, cu tot ce e în spate. În mod concret asta s-a întâmplat. Doar m-a ajutat să am în vedere niște aspecte pentru următoarea experiență. Și la fel cea de la Bacău mă va ajuta pe mai departe.

Care a fost relația ta cu teatrul din Bacău până să devii regizor?

Am fost foarte atașat de atmosfera care se crea în Bacău odată cu Festivalul de Teatru pentru adolescenți ID Fest. Am și făcut parte dintr-o trupă de teatru. Înainte voiam să fac regie film pentru că eram pasionat de asta. Părinții mei au fost cei care au zis că poate ar trebui să văd și care-i treaba cu teatrul. Și pentru că în liceu eram la un profil uman, lucrurile erau destul de simple și relaxate și am putut să-mi dedic timp trupei. Am zis să-mi încerc norocul. În momentul în care am intrat în trupa de teatru și am început să cunosc mecanismele unui spectacol, chiar dacă era în regim de amator, a început să mă atragă ideea de a face o chestie atât de prezentă; un produs viu, care se întâmplă în fața ta, aici și acum. Undeva în capul meu s-a produs un declic și de atunci m-am apucat de teatru.

Te-a atras de la început partea de regie?

Da, da. Deși mi-a plăcut să joc și nu sunt o natură introvertită din punctul ăsta de vedere. Îmi place să mă prostesc, sunt un tip destul de histrionic. Și în facultate, când profa ne punea să facem examene în care să și jucăm, nu aveam trac. Din contră, îmi plăceau exercițiile alea pentru că îmi dădeau posibilitatea să aleg ce trebuie să îi cer unui actor. De multe ori revin la ele, iar în momentul în care dau o indicație se întâmplă să mă aud și să îmi dau seama că nu e ce trebuie. Deci da, mi-a plăcut să joc, dar mi-a plăcut mult mai mult partea de regie.

Dar regie film cum ai ajuns să-ți dorești să faci?

Voiam să mă fac regizor de film de când mă știu. Cred că de prin clasa a III-a am știut asta. Aveam cablu când eram mic și vedeam foarte multe emisiuni și mini-documentare de genul behind the scenes de la Hollywood. Urmăream cum lucrau oamenii, procesul prin care creau o poveste, cum există o întreagă mașinărie în spate care se ocupă să o transforme în filmul de pe ecran. Atunci mi-am zis că asta chiar e o meserie wow. Momentul decisiv a fost când am primit de la ai mei, de ziua mea, în clasa a V-a, box set-ul cu „The Godfather”, iar ultimul CD conținea un documentar cu regizorul Francis Ford Coppola care vorbea despre cum a făcut filmul. Atunci a apărut germenele.

Ai o cultură generală impresionantă…

Sunt un pic șoarece de bibliotecă. Recunosc. Îmi place. Chestia e că din facultate mi s-a impus un soi de disciplină în ce privește ceea ce fac. Nu pot să vorbesc bullshit. E și din mine asta. Mi-e foarte greu să discut despre o chestie fără să înțeleg pe deplin povestea aia sau măcar să o intuiesc. Dacă mă întrebi cum se face o masă, o să aflu cum se face și care sunt principiile și după aia mă apuc să vorbesc.

Și totuși, erai destul de mic și alocai destul timp cinematografiei. Ce alte hobby-uri aveai?

Aveam destule. Îmi plăcea foarte mult să desenez, îmi plăcea caricatura. Am și acum acasă la Bacău colecții cu mâzgălituri. Mă pasionează zona de mască, de esențializare a unei povești, a unei întâmplări sau a unui om în caricatură. Stăteam și pe afară – mi-am trăit copilăria. Am început să devin șoarece de bibliotecă atunci când mi-am dat seama că neglijasem un pic partea asta de „lecturi obligatorii”. Mă uitam foarte, foarte mult la filme. După un timp, am început să revin la cărțile pe care le-am neglijat – spre exemplu, acum îl înțeleg altfel pe Creangă. Nu înțelegeam atunci de ce Creangă, Eminescu, Tolstoi sunt mari autori. Mi-a trebuit timp.

Aveai tendința de a-ți reprezenta mental și romanele pe care le citeai?

Da, dar era o chestie destul de fragmentată, nu ceva coerent.

Cred că în primul rând trebuie să fii curios. Ăsta e motorul meu. Și nu curios strict în ce privește zona teatrului. Stanislavski a zis o poveste care mi se pare extrem de bună: un regizor e omul care citește ziarul în fiecare zi. Aia e. Și curiozitatea asta te împinge să faci meseria. Nu e o chestie doar meșteșugărească, ci e important să fii riguros și responsabil, să ai empatie față de oamenii cu care lucrezi, să te intereseze viața în mod real. Curiozitatea lansează toate celelalte calități pe care ar trebui să le aibă un regizor.

Teatru când ai început să citești?

Prin liceu. Dar, la fel ca povestea cu romanele, citeam teatru, însă a trebuit să ajung la facultate ca să înțeleg ce e de căutat într-un text și care e funcția mea în raport cu acel text. Atunci doar le citeam, nu le și înțelegeam neapărat.

De ce calități ai nevoie ca să poți face meseria asta?

Cred că în primul rând trebuie să fii curios. Ăsta e motorul meu. Și nu curios strict în ce privește zona teatrului. Stanislavski a zis o poveste care mi se pare extrem de bună: un regizor e omul care citește ziarul în fiecare zi. Aia e. Și curiozitatea asta te împinge să faci meseria. Nu e o chestie doar meșteșugărească, ci e important să fii riguros și responsabil, să ai empatie față de oamenii cu care lucrezi, să te intereseze viața în mod real. Curiozitatea lansează toate celelalte calități pe care ar trebui să le aibă un regizor. Când faci o distribuție –  dacă eu nu am curiozitatea să cunosc omul din fața mea mai bine, lucrurile se vor rezuma la ceva rece, în care impunem doar relația regizor-actor. Eu chiar am curiozitatea reală de a cunoaște omul din fața mea pentru că pot să lucrez doar cu energia lui interioară. E important să vezi ce-l modifică pe el, ce-l mână să facă un anumit lucru, ce-l îndeamnă să lucreze la nivelul cel mai înalt.

Și asta ține doar de cum reușești tu să îl cunoști sau și de disponibilitatea actorului de a-ți transmite înapoi?

Sunt ambele. E și o chestie de chimie. Momentan nu am o experiență vastă. Din cea de până acum mi-am dat seama că altfel se construiește un spectacol în momentul în care vorbim același limbaj. Încercăm să aflăm poate mai mult decât ceea ce e în fața noastră. Poți să faci lucrurile corect – ne vedem la repetiții, citim un text, construim niște situații. Școala îți oferă instrumentele astea sau ți le găsești singur, dar ieși cu un instrumentar. După aia, e altceva. Ori poți să faci lucrurile corect, ori poți să le faci organic, uman, interesant, complicat. Eu într-acolo vreau să merg cu oamenii cu care lucrez. Nu mă interesează să fac chestii corecte.

De ce te-ai lovit prima dată când ai terminat școala și ai ajuns să lucrezi într-un teatru?

M-am lovit de elementul birocratic, de ideea că, totuși, oamenii care lucrează în teatru zi de zi nu se hrănesc doar cu teatru. M-am lovit de oameni și de problemele lor. De ideea că e și viață dincolo de teatru. Recunosc, mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu asta și am înțeles-o mai bine la master, în discuțiile despre funcția regizorului în contextul de azi. E un context în care accentul e pus pe succesul financiar, pe faptul că un spectacol trebuie să vândă. Nu mai zic că există anumite elemente care merg de multe ori împotriva a ceea ce ar trebui să însemne meseria ta, așa că tu trebuie să vii cu sufletul și armele pregătite în momentul în care te apuci de un spectacol.

Ca tânăr regizor, ți-e greu să accepți că sistemul funcționează greoi?

Mi-e greu să accept, nu mi-e greu să înțeleg. Pentru că da, până la urmă te doare să nu poți face chiar ce vrei tu. Totuși, revenind la ideea că dincolo de teatru mai e și viață, în România sunt multe probleme la toate nivelurile care influențează plătitorul de bilet. Cred că ne mințim dacă în momentul în care vorbim despre problemele prin care trece teatrul lăsăm la o parte ce se întâmplă în societate. Eu așa privesc lucrurile și încerc să fiu mai atent la alegerea textelor, să încerc să fac spectacole în care să vorbesc pe limba oamenilor, dar fără să mă compromit.

Cred că ne mințim dacă în momentul în care vorbim despre problemele prin care trece teatrul lăsăm la o parte ce se întâmplă în societate. Eu așa privesc lucrurile și încerc să fiu mai atent la alegerea textelor, să încerc să fac spectacole în care să vorbesc pe limba oamenilor, dar fără să mă compromit.

Dar asta nu cred că e foarte simplu…

Nu e, dar până la urmă despre asta e vorba. Nu vreau să aleg calea simplă. Încerc să mă apropii cât pot de mult de ceea ce au vrut să facă oamenii pe care îi am ca modele – Coppola, Kubrick, Tarkovski. Dacă aș alege să fac ceva opus acestei viziuni, cred că m-aș simți foarte trist și nemulțumit de mine. Funcția noastră e tocmai să ne apropiem de ceea ce nu e comod, chiar dacă sistemul nu o permite. Trebuie să încercăm! Deocamdată în asta cred în mod fundamental: trebuie să lupt pentru visul ăla pe care îl am de când eram mic.

Înseamnă că ai plecat pregătit la drum.

Da, nu m-am simțit nepregătit emoțional. Mereu mi-am zis că atunci când încep un proiect nou trebuie să văd ce îmi iese și ce nu îmi iese. Profa de regie, Liudmila Szekely, avea un exercițiu foarte bun. Ne spunea ca după fiecare examen să ne notăm 10 concluzii bune pentru noi și 10 greșeli pe care nu vrem să le repetăm.

Primul tău spectacol a fost „Picnic pe câmpul de luptă” de Fernando Arrabal și nu a trecut neobservat – a obținut Premiul pentru cea mai bună regie la Gala Absolvenților 2015. Cum ai primit acest prim succes?

M-a bucurat, pentru că am lucrat cu multă inimă și pentru că am adunat o echipă de oameni foarte faini. Acolo l-am cunoscut pe scenograful Răzvan Bordoș. A fost pentru prima dată când am avut sentimentul că îmi doresc să lucrez mai departe cu un coleg de generație pe zona de concepție a unui spectacol. După ce s-a terminat proiectul, din nou, aveam senzația că unele chestii mi-au ieșit și altele nu. Mi-am zis: hai să vedem la următorul ce va ieși, tocmai pentru că am colaborat așa bine. Așa că ne-am reîntâlnit la următorul proiect. Pe lângă asta, m-am înțeles foarte bine cu actorii, am avut public, ne-am plimbat cu spectacolul. Premiul obținut a fost un fel de coroniță de final. S-au legat lucrurile, iar chimia noastră a fost recunoscută. Cred că dacă nu iese spectacolul e vina regizorului, dacă iese e datorită echipei. Spectacolul a câștigat pentru că a funcționat echipa. Marea calitate a unui regizor e să știe să își creeze echipa.

Cred că dacă nu iese spectacolul e vina regizorului, dacă iese e datorită echipei. Spectacolul a câștigat pentru că a funcționat echipa. Marea calitate a unui regizor e să știe să își creeze echipa.

Apoi ai câștigat proiectul Comedia ține la TINEri în 2016 cu piesa „Noaptea ursului” de Ignacio del Moral, apoi a urmat nominalizarea pentru debut la UNITER. Ai prevăzut vreun moment că așa vor decurge lucrurile?

Nu. Nu am avut în cap nimic din toaste astea. La Comedie a fost prima mea încercare de a mă înscrie într-un concurs de proiecte, l-am luat ca pe un exercițiu. M-am înscris și a ieșit. Chiar eram în facultate când am câștigat proiectul. Aveam alte planuri, voiam să termin facultatea, să-mi fac disertația. Și s-a întâmplat chestia asta. La fel și cu UNITER-ul. S-a întâmplat.

Primele spectacole pe care le-ai montat aparțin dramaturgiei spaniole contemporane. Ce te atrage la zona asta?

A fost pur și simplu o coincidență fericită. Dar nu e o coincidență de tematică. Sunt două texte care vorbesc despre un proces de maturizare, despre trecerea de la copil la adult. Mă interesează în momentul de față, pentru că prin asta trec în mod real. Și spectacolul de la Bacău tot despre asta vorbește.

Ai avut timp în facultate să îți stabilești zona asta de căutări?

Da, dar am conștientizat-o în momentul în care am verbalizat-o, după ce am terminat facultatea. Dacă mă uit înapoi, foarte multe din examenele mele ating tema asta. Am avut extra text pe Jeff din „Jocul de-a vacanța”. Prin el am încercat să îl înțeleg pe puștiul de atunci. Am ales textele pe care am simțit că pot să le duc, că necesită din partea mea puțin mai mult sânge și am încercat să nu mă dau deștept. M-am folosit de ele ca, pe de o parte, să explorez ceva din punctul de vedere al tematicii, pe de altă parte, să învăț să îmi fac meseria mai bine.

Și ce ai învățat după aceste încercări despre tine?

Că pot să fiu și mai sincer cu mine. Recunosc că există o mică doză de comoditate în ceea ce fac. Nu am fost genul care să se bage în texte mari. În urma experienței de până acum, mi-am dat seama că am, totuși, niște calități și că ar trebui să mă avânt cu mult mai mult curaj și în alte zone, mai complicate. Asta îmi propun să fac pe mai departe.

Deci nu te simți neapărat mai atras de teatrul contemporan?

Nu cred în chestia asta. Cred în texte bune.

Încerci să îți creezi un stil?

Probabil stilul se va crea de la sine, nu-l urmăresc. Ceea ce urmăresc în momentul de față e să văd cum mă pot apropia de oamenii cu care lucrez și de publicul pe care îl am, să pot să înțeleg mai bine lumea, societatea și contextul în care trăiesc. Încerc să fac chestii care nu țin de o zonă estetică, pentru că ea la un moment dat se conturează singură pe măsură ce te maturizezi și faci mai multe proiecte. Va veni de la sine.

Crezi că reușita unui spectacol depinde de originalitatea viziunii regizorale?

Sunt spectacole unde viziunea regizorală poate să fie cât se poate de originală, dar vezi că bate vântul în sală. Cred că o doză de mister și de noroc există în parcursul fiecărui spectacol. Am observat asta și vorbind cu regizori mai experimentați. Uneori te întrebi dacă ți-a ieșit și vezi că spectacolul se vinde. Alteori investești sudoare și sânge și nu vine lumea sau nu are niciun fel de ecou spectacolul. Nu cred în niciun caz că originalitatea regizorului garantează succesul. Și mai e ceva, ca să îl citez pe Ciulei, nu există originalitate, există doar lipsă de informație.

Crezi că fac regizorii români excese?

Nu prea am văzut neapărat excese. Sau, dacă am văzut, nu m-a deranjat. Hai să fim sinceri, cu toții ne dorim faimă. Și pentru că ne dorim asta, da, vrem să ieșim în evidență. Și atunci suntem dispuși ca în unele momente să facem ceea ce s-ar traduce prin exces. Dar e în funcție de cum îți pui tu problema. Eu trebuie să îmi setez regulile jocului. E drumul pe care îl alegi, dar important e să fii sincer cu tine și să nu te minți. Înțeleg prin „exces” momentul în care nu te adresezi ție, nu îți răspunzi la niște întrebări care te ard, ci pur și simplu încerci să faci ceva pentru a te remarca în mod superficial.

Crezi că nu există competiție?

Evident că există competiție. Dar dacă tu te bazezi doar pe asta înseamnă că ai o problemă. Ai ratat din start despre ce e vorba în meseria asta. Teatrul nu e despre tine.

Sunt spectacole unde viziunea regizorală poate să fie cât se poate de originală, dar vezi că bate vântul în sală. Cred că o doză de mister și de noroc există în parcursul fiecărui spectacol. Am observat asta și vorbind cu regizori mai experimentați. Uneori te întrebi dacă ți-a ieșit și vezi că spectacolul se vinde. Alteori investești sudoare și sânge și nu vine lumea sau nu are niciun fel de ecou spectacolul. Nu cred în niciun caz că originalitatea regizorului garantează succesul. Și mai e ceva, ca să îl citez pe Ciulei, nu există originalitate, există doar lipsă de informație.

Are teatrul românesc slăbiciuni la momentul actual?

Da, dar ele sunt legate de societatea românească per ansamblu. Că vorbim de mentalitate sau de finanțe, dacă privești teatrul românesc în microcosmosul lui, da, îți vine să te urci pe pereți. Dacă îl privești cu puțină detașare și vezi cum palpită viața în jur, cum e România de fapt, începi să îți pui și altfel de întrebări. Mai degrabă e o problemă despre cum de multe ori ignorăm să fim cetățeni activi. Sunt probleme multe, dar nu depind doar de contextul teatral, ci țin de unul general, mai puțin fericit.

Trebuie adaptat un spectacol în funcție de publicul căruia i te adresezi?

Cred că trebuie să știi unde te duci. La Bacău am propus un text care știam că va produce ceva acolo și asta s-a și întâmplat. Chiar am avut discuții cu oameni care au venit la spectacol și au spus că au înțeles problema adresată. Atunci când propui un text, îl propui în raport cu publicul.

Și dacă te-ai duce să montezi într-un alt oraș în provincie, unde nu ai cunoaște publicul?

M-aș duce la toate spectacolele acelui teatru, la cârciumi, prin parcuri, aș cunoaște niște oameni, aș cunoaște un pic istoria locului, la cât se închid barurile, dacă există mall, dacă există cinema, dacă există viață culturală, dacă există criminalitate… Să simți pulsul locului respectiv. Ca să știi ce să oferi nu în sensul de a face pe plac, ci de a-i da ce are nevoie. Te duci ca să comunici cu cineva. Încerci, pe cât posibil, să cunoști spectatorul acelui loc.

Crezi în relația directă cu spectatorul, în feedback-ul lui?

E utilă pentru că și răspunsul spectatorilor vine într-un anumit context. Și nu în sensul că ar prii spectacolului. Mai cunoști o felie de viață. Am avut experiențe de genul acesta – m-am întâlnit cu povești de viață care m-au scuturat puțin și mi-au demonstrat că e și altceva dincolo de teatru. De asta merită. Tocmai din hălcile alea de viață eu vreau să mușc. Nu vreau să fac nici estetici regizorale, nu vreau să țin polemici despre încotro se duce teatrul.

M-aș duce la toate spectacolele acelui teatru, la cârciumi, prin parcuri, aș cunoaște niște oameni, aș cunoaște un pic istoria locului, la cât se închid barurile, dacă există mall, dacă există cinema, dacă există viață culturală, dacă există criminalitate… Să simți pulsul locului respectiv. Ca să știi ce să oferi nu în sensul de a face pe plac, ci de a-i da ce are nevoie. Te duci ca să comunici cu cineva. Încerci, pe cât posibil, să cunoști spectatorul acelui loc.

De ce ai ales „Dragă Elena Sergheevna” ca al treilea text montat?

Inițial am vrut să îl propun la disertație. Nu mi-a ieșit, pentru că a trebuit să mă concentrez pe „Noaptea ursului”. Dar m-a atras textul. L-am ales acum, pentru că era în același câmp semantic cu ce făcusem până atunci. Povestea acelor puștani, viziunea lor extrem de crudă și pe alocuri inocentă față de ce înseamnă societate m-a zguduit. Ceea ce spun personajele alea am spus și eu la un moment dat. A fost mai degrabă o confruntare cu mine. Acei puști vor să își ia viața în propriile mâini și fac ceva nu tocmai etic, dar o fac pentru că societatea o cere. Mi-a plăcut povestea nuanțată dintre bine și rău. Pentru că sunt tânăr și mă confrunt cu niște probleme care nu țin nici de regie, nici de teatru, ci de responsabilitățile mele ca om în cadrul societății.

Înseamnă că trebuie să te provoace un text…

Înainte nu era așa. Dar am avut mult timp de gândire cu mine. Primii ani de facultate mi-au dat rigoare și disciplină, iar ultimii ani mi-au pus problema a ce înseamnă să alegi un text. E un act de responsabilitate. Și e primul pas în a-ți stabili coordonatele programului tău artistic. Prin alegerea acestor texte mă conturez pe mine ca artist; ele mă reprezintă pe mine. Sunt tânăr, dar îmi iau meseria în serios.

Apropo de „Noaptea ursului”, ce te-a inspirat și ce te-a ajutat în crearea lui?

E energia acelor personaje cu care eu m-am întâlnit, pe care am cunoscut-o în mod real. Discuțiile cu actorii erau despre asta și ne-au ajutat în repetiții. Am vorbit mult despre experiențele care ne-au marcat în perioada copilăriei, textul având aceste teme legate de relația cu părinții, cu prietenii, cu mediul înconjurător, cu nopțile din cartier…

Te gândești să îți faci genul acela de echipă cu care să lucrezi constant?

Da. În acest moment îmi oferă un fel de liniște. Aleg să vorbesc cu oameni care sunt animați de aceleași perspective și viziuni legate de teatru, Răzvan Bordoș fiind unul dintre ei. E un om cu care confrunt idei.

Te sperie neprevăzutul în teatru?

Da. Dar nu am ce face. Mă trezesc dimineața, ascult muzică, citesc o carte, văd un film și îmi văd de viață. Nu trăiesc cu drama neprevăzutului în teatru pentru că e constanta acestei meserii. Am momente când mă sperie, pentru că văd că o scenă poate să funcționeze impecabil, iar a doua zi să fie cea mai mare porcărie pe care ai putut să o gândești.

Cum vezi tu succesul și cum trebuie să-l primești ca să nu te schimbe?

La fiecare pas să fii sincer cu tine. Eu așa măsor succesul. În ce măsură ceea ce am făcut e parte din mine. Pentru că mă inspir de la marii regizori – Ciulei, Tocilescu, Esrig, Vlad Mugur, Cătălina Buzoianu – care vorbesc despre același lucru: procesul regizorului prin care el trebuie să își chestioneze arta în mod repetat.

Ești omul care trăiește clipa sau care are nevoie de un plan?

De foarte multe ori nu trăiesc clipa. Și sunt frustrat din cauza asta. Experiența spectacolelor mi-a priit pentru că a fost nevoie să trăiesc anumite momente, ca să înțeleg ceva din ele. La un moment dat nu mai poți veni doar cu temele făcute. Din această frică de a greși de foarte multe ori ignori ce se întâmplă în mod real în fața ta. Lucrez la asta. Să fiu mai prezent.

Omul Mădălin Hîncu este…

Extrem de sensibil. Cred că ăsta e lucrul care mă definește cel mai clar, restul sunt zgomote de fundal. Din sensibilitatea aia lucrez, relaționez, aleg textele, fac ceea ce fac.

Regizorul Mădălin Hîncu…

Regizorul se folosește de acea sensibilitate ca să își facă meseria cum trebuie. Nu știu cum e el neapărat, pentru că e mult prea devreme să trag o concluzie. Mă consider deocamdată un discipol în regie. Îți trebuie un bagaj care ține de fluxul vieții ca să te poți numi regizor, bagaj care se formează în timp. O să aflu mai târziu.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022