Un crâmpei de primăvară, o după-amiază însorită, o vizită la Teatrul Evreiesc de Stat. Întâlnirea cu doamna Maia Morgenstern te bucură, te umple de bine și de zâmbet, te convinge că fiecare zi îți pregătește o nouă aventură. Ne-am întâlnit într-un birou care miroase a ceai de fructe și e îmbibat cu energii pozitive. Maia Morgenstern e un om fascinant, simplu, cu replici inteligente și pline de umor. Te face să râzi, să ai răbdare, să respiri. Am discutat despre chestiuni serioase precum teatru, compromis, succes… toate astea printre hohote de râs și minute care au uitat să mai alerge. Un dialog care te face să vezi altfel lumea și să o descoperi pe Maia Morgenstern cu sinceritățile sale, cu starea ei permanent pozitivă, credințele sale. Un privilegiu.

Timpul este extrem de prețios, mai ales pentru dumneavoastră. Ne întâlnim astăzi la București, mâine peste tot în țară, săptămâna următoare peste oceane. Care e sursa de energie inepuizabilă?

Energia nu e inepuizabilă, nu cred că există perpetuum mobile. Am nenumărate surse de inspirație și aș mai zice ceva: nenumăratele – că nu le număr – motive de supărare, revoltă, nemulțumire, scârbă, dezgust, ridiculizare… transforma-le-aș – și le transform – în inspirație. Cred că una dintre sursele de încărcat bateriile este fina, atenta observare a vieții. Nu mă menajez. Observ. Observ și judec în măsura în care le înmagazinez pe toate, le trec la răboj, cum un muzician sau un etnograf înregistrează, culege, consemnează sunete, balade, tot felul.

Care ar fi condiția ca un artist să reziste acestui parcurs tumultuos al peregrinărilor prin toată lumea?

Să ferească Dumnezeu să reziste! Să nu reziste! Cum să reziste? Să fie ca un seismograf, să le înregistreze! Cum să stea așa ca stânca, să nu se pătrundă?! Să scrijelească, să înmagazineze, să fie precum chihlimbarul ce păstrează înscrise, desenate (te uiți în lumină și vezi în transluciditatea sa păstrate forme de geologie, geodezie, minerale) forme păstrate în zeci de mii de ani de sedimentare, de transformare. Chihlimbarul e o rășină aglutinată, dar ea păstrează în memoria și în imaginea ei privită în lumină tot felul de insecte, plante; vezi prin ea. Iac-așa! Actorul ar trebui să fie precum chihlimbarul.

Dacă există un moment de cumpănă, cum găsiți resursele necesare pentru a-l depăși?

Nu-l depăși, traversează-l! Transformă-le, metamorfozează-le… Dar, în orice caz, nu rămâne nepăsător în fața multor astfel de momente!

V-ați întâlnit cu un astfel de moment în cariera dumneavoastră?

Da. Propria suficiență. Acel „eu știu mai bine”. Sindromul Cassandra – eu știu că nu e bine așa și că nu se va ajunge unde trebuie și de ce să mai pierd eu vremea o clipă, o oră, o zi, o săptămână, o lună până ne lămurim cu toții că așa va fi? Trebuie să se coacă timpul. Ani de zile nu am fost în stare și mă blocam interior, mă sufocam. Atunci când un lucru e evident, de ce să îmi spui tu contrariul? Dar e un alt ritm, avem etape pe care le parcurgem în mod diferit.

Sunteți o fire dependentă energetic de cei din jur?

Sigur că da. Sunt o fire dependentă energetic, sunt influențabilă, sunt vulnerabilă, sunt mimetică. Am tot felul de „păcate”. Și de defecte.

Teatrul e toată viața dumneavoastră…

Nu, teatrul nu e toată viața mea. Viața mea se pune în slujba teatrului. Aici putem fi de acord.

Așadar, atunci când vreți să evadați din teatru, ce anume vă face plăcere?

Dar nu fac asta pentru că nu aș mai vrea teatru, ci pentru că în mod conștient, deliberat, aleg acum „să altceva” decât preocuparea zilnică. Există, totuși, toate alarmele, toate hârtiile de turnesol care flutură așa în vânt pentru a recepta, pentru a detecta – radarul merge tot timpul. Aleg să am priorități. Astăzi sau momentul ăsta e mai important. Atunci le pun pe toate deoparte pentru a spăla rufe, vase, pentru a grădinări, a tăia frunze și codițe la trandafiri, pentru a găti…

Apropo de asta, simțiți că vă aflați într-o stare de echilibru?

Mă aflu într-o stare permanentă de căutare a echilibrului. A normalității cunoașterii și recunoașterii a ceea ce înseamnă normalitatea mea, nevoile, plăcerile și neplăcerile mele. Nu mă deranjează ceva atât de tare, încât să spun că nu mai suport. Nu simt nevoia să dau bine și să intru într-un cor de bombăneli, nemulțumiri și scrâșneli față de un fenomen, lucru, miros, stare, eveniment, care pe mine nu mă deranjează. Pentru că nu-l înțeleg sau pentru că pur și simplu nu mă deranjează. Dar, în același timp, spuneam mai devreme că sunt un om influențabil. Sau o fi un principiu rabinic, talmudic – și tu ai dreptate, și tu ai dreptate; nu poți ști. Spun asta ca un fel de haz de necaz și îmi și iese.

Mă aflu într-o stare permanentă de căutare a echilibrului. A normalității cunoașterii și recunoașterii a ceea ce înseamnă normalitatea mea, nevoile, plăcerile și neplăcerile mele. Nu mă deranjează ceva atât de tare, încât să spun că nu mai suport. Nu simt nevoia să dau bine și să intru într-un cor de bombăneli, nemulțumiri și scrâșneli față de un fenomen, lucru, miros, stare, eveniment, care pe mine nu mă deranjează. Pentru că nu-l înțeleg sau pentru că pur și simplu nu mă deranjează.

Credeți că aveți vreo „dependență”?

Enorm de multe dependențe. Cum?! Evident. Sunt dependentă de buna dispoziție, de zâmbetul copiilor mei.

Ce rol are sacrificiul în viața unui actor?

Că nu e perceput ca sacrificiu. Compromis sau sacrificiu? În momentul în care începi să îți contabilizezi că ai făcut sacrificiul ăsta sau celălalt, s-a terminat. Înseamnă că nu îți place ceea ce faci. Totul devine sacrificiu. Ia nu te mai sacrifica, ia să stăm nesacrificați!

Dar o limită pentru compromis ar trebui să existe…

Ar trebui, da. Devine compromis când nu îți prea place ce faci și ai vrea să faci altceva, ai alte principii, ai vrea să funcționezi altfel și execuți, gândești, achiesezi, accepți, ascunzi, înghiți din diferite motive o altă categorie decât ceea ce îți face plăcere și crezi că e bine pentru tine, că e binele pe care l-ai învățat. Vorbim de compromis în accepțiunea peiorativă pe care o dăm cuvântului de cele mai multe ori.

În teatru, dacă nu mai faci asta din plăcere, înseamnă că trebuie să te lași?

De multe ori se întâmplă să nu pricepi, fie din cauza lipsei de orizont cultural, artistic, emoțional, al experienței, fie din lipsă de pedagogie, de timp și de răbdare și ți se explică mai puțin spre deloc de ce așa și pe dincolo. Maturitatea începe să se coacă atunci când accepți, înțelegi. Atunci abia începe să aducă a ceea ce înseamnă compromis în sensul bun, pur și benefic.

Pentru un actor nu sunt suficienți cei trei ani de școală pentru a se forma. Dacă pleacă având ceva lipsuri, le poate recupera pe parcurs?

Toată viața ar trebui să ne completăm cunoștințele, lacunele, să mai aflăm ceva. Ar trebui să plecăm de acasă după șase ani cu o educație cât de cât, pe care o completăm și o formăm în școală, în timpul studiilor. Tot timpul e de îmbogățit și de lărgit orizontul, de depășit limite.

Din ce se compune succesul?

Am avut premiera unui spectacol după Eric-Emmanuel Schmitt, o comedie romantică. Spune personajul la un moment dat: „Pentru tine succesul înseamnă a cuceri. Pentru mine înseamnă a păstra.” Și așa mi-e de bine cu piesa asta! Mai râde lumea, n-o fi culmea filosofiei, dar în momentul în care spun replica asta…se respiră. Indiferent dacă suntem sau nu de acord, că avem alte idealuri, țeluri.

Atunci când ești atât de cunoscut, mai poți păstra discretă viața personală?

Da, bineînțeles! Evident! Habar n-aveți despre viața mea personală și nici nu intenționez să vă spun ceva!

Întreb asta pentru că apăreți frecvent în presă și sunteți deschisă la mărturisiri. Cât de ușor e să fii transparent?

Depinde cine și ce anume vrea să cunoască din tine. În arta pe care o fac mă las cunoscută total. Emoțiile cele mai profunde, mai adevărate, mai neașteptate, acolo sunt. Cine vrea într-adevăr, cine e curios să afle, e suficient să fie atent la ceea ce fac, la cum și de ce fac. Concluziile vor apărea singure. E ca plăcerea, bucuria ghicitorii. Mă las total cunoscută dacă cineva are în mod real acest interes. Eu, personal, nu cred și nu fac confidențe.

Depinde cine și ce anume vrea să cunoască din tine. În arta pe care o fac mă las cunoscută total. Emoțiile cele mai profunde, mai adevărate, mai neașteptate, acolo sunt. Cine vrea într-adevăr, cine e curios să afle, e suficient să fie atent la ceea ce fac, la cum și de ce fac. Concluziile vor apărea singure. E ca plăcerea, bucuria ghicitorii. Mă las total cunoscută dacă cineva are în mod real acest interes. Eu, personal, nu cred și nu fac confidențe.

Dar pe scenă e mai simplu, pentru că strecori câte puțin din tine în fiecare personaj. Peste câteva zile jucați la Rotterdam spectacolul Empire, montat de Milo Rau la Teatrul Schaubühne. Ce a însemnat această experiență?

Mă încearcă sentimente ambivalente. E o producție Schaubühne, s-a petrecut acum doi ani și un pic. Nu e un text clasic. Ca și la întâlnirile pe care le-am avut cu publicul după fiecare spectacol, producătorii ne-au cerut adevărul, să ne apropiem de personaj, să citim, să studiem, să vedem și alte contexte istorice, sociale și alte interpretări… Aici suntem patru actori, fiecare din altă parte – România, Grecia, Siria – și ne povestim viețile. Dramaturgul și regizorul au creat un scenariu, nu povestim de fiecare dată altceva sau cum avem chef pentru că există traducere, iar fiecare vorbește în limba lui maternă. Textul este creat de dramaturg pe baza mărturisirilor noastre, iar efortul neterminat este acela de a mă distanța. Nu sunt eu, Maia, ci e un personaj. S-au filtrat; nu sunt toate amintirile, nu e toată biografia mea.

Ar fi cel mai personal spectacol?

Mmm… da.

Din punctul de vedere al tehnicilor de lucru la spectacol, diferă de cele utilizate la noi în România?

Diferă în general de la un spectacol la altul. Dau un exemplu din film. La domnul Pintilie, când lucram la filmul Balanța, stătea cu cronometrul în mână și dura doar 32 de secunde să dai replica. Respiră ce vrei și gândește ce vrei în 32 de secunde! La Theo Angelopoulos, în filmul pe care l-am făcut imediat după, totul era de-o așa lentoare! Asta era estetica filmului și felul regizorului de a lucra.

Ce am putea să împrumutăm de la teatrele din străinătate?

Dar de ce să împrumutăm? Ce e de împrumutat? Avem sentimentul că e bun la ei și rău la noi?

Unii cred că da…

Oare nu ar fi interesant a descoperi cunoscând, luând contact? Că oricum în zilele noastre suntem la curent cu tot ce se întâmplă în lumea întreagă. Să vedem, să aflăm cumva. A lua contact. În primul rând cred că trebuie să privim cât mai mult la ce se întâmplă în jurul nostru, alături de noi, în țara noastră, în teatrele noastre și poate apoi la ceilalți… Răspunsul meu este: de ce să împrumutăm? Oare nu e mai bine a afla și exprima ceea ce avem și de a sublima într-o formă artistică sau alta ceea ce ne frământă, ne doare, ne bucură, ne mânie, ceea ce oglindește realitatea noastră?

Răspunsul meu este: de ce să împrumutăm? Oare nu e mai bine a afla și exprima ceea ce avem și de a sublima într-o formă artistică sau alta ceea ce ne frământă, ne doare, ne bucură, ne mânie, ceea ce oglindește realitatea noastră?

Ați pleca vreodată definitiv?

Am făcut-o și apoi m-am întors.

Repetați acum la Teatrul de Comedie în spectacolul Fierarii, regia Horațiu Mălăele. Care ar fi provocarea lansată de acest rol?

E o comedie și desigur că lumea va râde. Iar domnul Horațiu Mălăele este un maestru al comediei, al quiproquó-ului. Și care e problema dacă am făcut un copil cu cineva? Și eu ce să fac dacă el era pe front în război? Felul cum o spui, ideea de adulter te poate duce la Othello sau la O scrisoare pierdută a lui Caragiale. Dar, chintesența acestui spectacol, așa cum o spune și domnul Horațiu Mălăele, ar fi: „Bă, fierăria ta are urmași? Tu ai copii? Copilul tău are copil? Ce mai vrei, mă, de la viață?”. Zâmbim, povestim cum s-a ajuns la toate astea… amănunte, detalii. Dacă voi sunteți ocupați cu războiul, nu contează cine sunteți voi. Noi ne ocupăm cu dusul vieții mai departe. Clar?

A existat o montare anterioară, tot a domnului Horațiu Mălăele, la Teatrul „Ariel” din Târgu Mureș, iar spectacolul se numea „Între ciocan și nicovală”. Ce a făcut ca acest text să fie atât de dorit?

Asta trebuie să-l întrebați pe domnul regizor. Însă factorul „succes imens la public”… Iată o replică ce poate părea cam tezistă: orice prost poate să facă un copil, dar nu orice prost poate să-l crească și să facă din el Om. Cumva publicul, mintea, sufletul, bunul simț al omului se regăsesc. Cumva rezonează acolo.

Vă e mai simplu, mai la îndemână să conturați comicul în scenă?

„La îndemânul” nu intră în categoria simplu la mine. Ba chiar mă înspăimântă și nu de puține ori. M-aș cam feri de „la îndemână” pentru că vine peste tine „îndemânul”.

Căutați pozitivismul și umorul în jurul dumneavoastră. Ne poate salva asta?

Da, de foarte multe ori. Și păstrează spiritul viu, te menține treaz și mintea vioaie.

Ați renunța vreodată la teatru?

Dacă aș renunța… da, evident. Să ferească Dumnezeu să mă aflu vreodată în poziția de a spune „la revedere!”. Să nu dea Dumnezeu omului câte poate duce!

Care ar fi cel mai frumos dar pe care vi l-a făcut teatrul?

Dragostea oamenilor. În general și în toate.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022