Manifestul unui tânăr critic de teatru II

Suntem permanent bântuiți de marile întrebări existențiale. Ne căutăm mereu, ne descoperim, ne reinventăm. Ni se schimbă gusturile, preferințele, puterea de înțelegere și de anduranță. În 2016 am absolvit Studii teatrale la UNATC „I.L. Caragiale” București și am devenit, în accepțiune academică, teatrolog. Pe înțelesul nostru, al câtorva, critic de teatru. Pentru toți ceilalți, jurnalist cultural. Începeam un parcurs minunat la revista Yorick, încurajată și susținută de profesorii mei pe care i-am adulat. Am scris cu entuziasmul tânărului critic de teatru căruia i se deschidea o întreagă lume de posibilități. De atunci, continui să mă întreb de ce și pentru cine scriu / scriem.

Entuziasmul începutului de drum s-a transformat în acești șase ani într-o analiză lucidă a lumii în care trăim. A devenit o stare de conștiență. Fascinația marilor spectacole, bucuria reală și palpitațiile involuntare de la finalul reprezentațiilor sunt singura constantă într-un vârtej neîncetat de schimbări. Odată ce luminile s-au aprins în sală, iar actorii au dispărut în culise, tu ești nevoit să te întorci la cotidian. Să te duci la birou de la 9 la 6 (sau nu), să gătești, să speli, să calci, să ții socoteala cheltuielilor care continuă să crească, să ai suficient optimism cât să depășești o pandemie, să nu-ți pierzi cumpătul atunci când războiul palpită dincolo de graniță. Realitatea vine peste noi și aproape uităm de spațiul sigur și feeric pe care ni-l oferă teatrul. Când ești student, pare că ai tot timpul din lume să le faci pe toate, cu prioritate să vezi cât mai multe spectacole și să citești cât mai mult, să ai conversații elaborate cu colegi și artiști, să aparții acestei bresle. Când încetezi să mai fii student și nu mai poți intra la teatru cu carnetul, îți dai seama că trebuie să produci bani ca să-ți poți cumpăra bilet.

În continuare nu poți trăi din cronică de teatru. Din păcate. Așa că mulți dintre noi ne-am dezvoltat profesional în direcții adiacente. Am încercat și experimentat până ne-am găsit fiecare locul într-un mecanism funcțional. Ne-am dezvoltat multilateral și am continuat să căutăm intersecțiile cu teatrul, indiferent de domeniul de activitate. Pentru cei mai norocoși dintre noi, teatrele și-au deschis porțile la momentul potrivit, înțelegând importanța de a avea un teatrolog în echipă, dar și importanța acordării acestei șanse unui tânăr aflat la început de carieră.

Dacă încă mai crede cineva că prima dragoste nu se uită niciodată, ei bine, nu a explicat nimeni la ce fel de dragoste se referă celebrul citat. Legătura cu teatrul este așa de adânc impregnată în psihologia noastră emoțională încât fiecare contact, oricât de mic, va reaprinde văpaia instant. E unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles în acești ani. Am găsit bucăți din mine în nenumărate locuri – acolo unde poate nu mi-aș fi imaginat vreodată -, dar mi le-am însușit și am continuat călătoria. Am înțeles că uneori e bine să privești din afară, obiectiv, fără implicare sentimentală. Că această dedublare face parte din procesul de maturizare și de înțelegere. Că un critic de teatru are nevoie de un respiro, de o detașare pentru a fi capabil să pătrundă mai profund fenomenul cultural pe care îl trăiește. Că are nevoie de experiențe profesionale și umane complementare, care să-i amplifice perspectiva și capacitatea de percepție.

Între ieri și azi se întâmplă o pandemie. Un punct mort în istoria teatrului de pretutindeni. Sau un restart pentru cei care l-au înțeles ca atare. Sălile de spectacol au fost goale, creatori și public au plutit în derivă deopotrivă pentru o bună perioadă de timp. Ce s-a întâmplat după, atunci când teatrele și-au reluat activitatea? Am crezut că va fi o revoluție, că se vor naște concepte revelatoare, noi stilistici și limbaje scenice. Însă nu a fost așa. Treptat, întregul ritual teatral și-a reluat parcursul. Se pare că tuturor ne-a fost dor de teatru în forma pe care o știm cu toții. Cu toate astea, sălile nu mai sunt la fel de pline ca înainte.

Ar fi bine să plecăm cu lecțiile învățate de aici: să învățăm să prețuim timpul pe care îl avem. Să învățăm să dăruim 3-4 ore din viața noastră (oricum haotică și încărcată) doar acelor spectacole puternice, care au ceva valoros de spus. Să fim mai selectivi cu reprezentațiile pe care alegem să le vedem. Să avem curajul să spunem Nu mi-a plăcut pentru că…. Să avem curajul să construim pe scenă spectacole autentice, de actualitate, chiar și cu teama de a nu avea același succes la public. Să vorbim deschis și să nu ne prefacem că nimic nu s-a schimbat, când în jurul nostru observăm un ritm accelerat, priorități și preocupări diferite. Teatrul a reflectat dintotdeauna realitatea, noi încă avem un decalaj de timp.

Pentru cine scriu? Pentru toți cei care dau un search pe Google cronică de teatru, pentru toți cei care vor să citească despre spectacolul pe care urmează să îl vadă, pentru toți cei care au nevoie de o recomandare pentru că oferta este mult prea variată. Pentru că unele spectacole merită într-adevăr să vorbim despre ele. Pentru că fiecare spectator vede pe scenă altceva, în funcție de bagajul său emoțional, de trăirile și de experiențele acumulate, în funcție de nevoile și de căutările pe care le are în momentul respectiv. Pentru că în orice societate civilizată există ierarhii – nu putem fi cu toții buni sau cu toții răi. La fel și spectacolele de teatru. Oricât ne-am dori, nu pot fi toate excepționale sau toate de neprivit. Avem și noi, criticii de teatru, o oarecare contribuție la „selecția naturală” a producțiilor.

Oamenii trebuie să înțeleagă mesajul pe care îl cuprindem în cronici, trebuie să aibă parte de o lectură cursivă și plăcută, cu exprimări mai puțin pompoase. Nu mai are nimeni timp să citească argumentări docte, să caute cuvintele în dex și să se piardă printre adjective, superlative, laudatio. Cititorii au nevoie de o opinie critică, urmând ca în baza experienței lor față de spectacolul respectiv să tragă concluzia finală. Cronica de spectacol trebuie să redevină cool again. Să însemne ceva pentru spectatori. Și asta se poate întâmpla doar atunci când vom coborî din turnurile noastre de fildeș și vom începe să vorbim pe limbajul tuturor.

Au trecut șase ani de când am scris primul manifest al unui tânăr critic de teatru. Fără schimbări majore de fond, lucrurile s-au mișcat, au început să prindă un vag contur. Cel mai mult mă bucură faptul că și alți colegi mai tineri au început să scrie cronică de spectacol, cu un condei curajos și asumat. Artiștii intră în dialog cu noi, iar organizatorii de festivaluri propun întâlniri tematice. Am început să ne răspândim pe diferite publicații online și în print. Iar asta poate fi începutul unei frumoase perioade pentru critica de teatru…

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022