NIHIL SINE DEO – coregrafia unui zbor în trei acte și 55 de minute
De cele mai multe ori ne găsim cu greu cuvintele pentru a vorbi despre un spectacol de coregrafie. Poate pentru că el ne lasă cu o stare care nu trebuie tradusă în cuvinte. Întâlnirea intimă dintre dans și muzică creează o aură energetică extrem de puternică. Una pe care o experimentezi în întunecimea sălii, punând la bătaie resorturile tale emoționale.
Selecția din acest an a Festivalului Săptămâna Teatrului Tânăr, eveniment desfășurat între 19 și 25 octombrie la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, a cuprins și spectacolul „Nihil Sine Deo”, interpretat de Compania Contemporary Creative Dreamers. Un concept semnat Daniel Alexandru Dragomir. El a fost acompaniat pe scenă de cinci dansatori incredibili: Ana Mihai, Anastasia Preotu, Andreea Vălean, Mihai Liviu Pieleanu și George Pleșca. Timp de 55 de minute, artiștii ne-au propus o călătorie senzorială în căutarea Absolutului. Deși în aparență o temă profund spirituală, ea a fost tradusă în coregrafii complexe, uimitoare, pe care publicul le-a putut desluși cu ușurință.
Născut ca examen de disertație, „Nihil Sine Deo” este continuarea unui alt exercițiu al lui Daniel Alexandru Dragomir, „When Darkness Becomes Light”. Vine ca o explorare a unei idei descoperite deja: „folosirea sunetului și a respirației în relație cu mișcarea”. Autorul său mărturisește că a fost provocat de structurarea ideii „de zbor care se realizează atât la nivel individual, cât și la nivel de parteneriat: duet și grup. Mi-am dorit să explorez limita fizică a corpului supus unui efort continuu”.
Spectacolul de coregrafie operează, în general, cu foarte puține elemente scenografice. Covorul alb, eclerajul (al cărui rol este fundamental) și costumele neutre sunt necesarul dansatorilor. Spațiul în sine nu are nevoie de o delimitare concretă, ci capătă forma pe care i-o dau corpurile aflate în mișcare. De fapt, „Nihil Sine Deo” nu are spațialitate sau temporalitate. „Zborul” pe care și-l dorea Daniel Alexandru Dragomir a reușit. Între cele două axe, pământ și văzduh, dansatorii devin vibrații, puncte, linii, păsări, ființe umane. Materialitatea își pierde consistența, iar asta e posibil datorită performanței dansatorilor de a-și lăsa corpurile să devină fluide. Corpurile lor vorbesc într-un limbaj pe care doar pare că nu îl înțelegi. În realitate, încasezi fiecare gest și tensiune.
Spectacolul se compune din trei părți, cu o secvență în oglindă la începutul și finalul reprezentației – executată prima dată de El, iar, la sfârșit, de Ea. Un Adam care concepe o lume, o Eva care o încheie (sau o procreează?). În prima parte îi urmărim pe cei șase dansatori din partea frontală, într-o încercare de a se lăsa descoperiți de spectatori, dar și de a-și descoperi propria structură anatomică, propria sexualitate. Ei formează o monadă. Alcătuiesc împreună, la nivel metafizic, dar și fizic, prin mișcări și sunete extrem de precise și atent controlate, o entitate care trăiește în același ritm. Partea a doua reprezintă tranziția, descoperirea spațiilor exterioare propriului corp, interacțiunea cu atmosfera și cu cel de lângă. Ultima parte este cea a umanizării, a explorării emoțiilor și a pulsațiilor erotice. O căutare a jumătății lipsă, o reîntregire.
Muzica semnată Adrian Piciorea contribuie cu tonalitățile potrivite pentru împlinirea zborului coregrafic, folosind atât fragmente muzicale existente, cât și creând ritmuri special pentru tema spectacolului. Pornind de la două concepte propuse de Daniel Alexandru Dragomir, „carnal” și „pământ”, cei doi au lucrat împreună. Au construit partituri cu cel mai vechi instrument de suflat, didgeridoo-ul, și de tobe Taiko în funcție de mișcările dansatorilor, acordând o atenție aparte fiecărui accent muzical. Îmbinând fragmente sonore tribale și partituri de ritualuri religioase, coloana sonoră păstrează nota de sacralitate a spectacolului. Mediază lumea reală cu experiența de pe scenă, introducând spectatorul într-un fel de transă. Te situează undeva la granița dintre real și fabulatoriu, dar mereu împreună cu dansatorii.
„Nihil Sine Deo” încearcă să explice Absolutul prin dans. Însă nu dezbate problematici religioase, ci aspecte ce țin strict de dimensiunea spirituală a omului. Despre acele întrebări pe care cu toții ni le adresăm, dar pe care nu le verbalizăm niciodată. Tocmai pentru că e imposibil, iar răspunsurile sunt relative – niciunul suficient de potrivit sau științific demonstrat.
Atunci când nu reușim să mai găsim cuvinte potrivite pentru ceea ce avem de spus… să fie dans! Iată cea mai bună interpretare pe care o putem da unui spectacol de coregrafie. „Nihil Sine Deo” este un spectacol executat și interpretat cu rigurozitate. El creează ritmuri care rezonează și cresc în intensitate în interiorul fiecărui spectator. Te implică emoțional, deformând totul în jur. Dacă Absolutul ar avea o definiție, atunci el ar putea fi o senzație pe care o ai atunci când ești în sală la acest spectacol. Pentru Daniel Alexandru Dragomir, el „reprezintă un răspuns pentru ceea ce simțim, dar nu putem defini și structura la nivel exterior.”
Compania Contemporary Creative Dreamers
NIHIL SINE DEO
Regia, coregrafia, scenografia şi light design-ul: Daniel Alexandru Dragomir
Sound design-ul: Adrian Piciorea
Distribuția: Ana Mihai, Anastasia Preotu, Andreea Vălean, Daniel Alexandru Dragomir, Mihai Liviu Pieleanu, George Pleșca
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
