Nu chiar 1918. Nici 2018. Poate măcar 2118…
Aceasta este o cronică mai puțin conformistă despre „Nu chiar 1918” de Székely Csaba, în regia lui Cristian Ban, un spectacol controversat (dinaintea primei reprezentații), într-un Sfântu Gheorghe liniștit și extrem de curat, de-un Centenar pe care l-am înțeles și nu prea. Pe 1 Decembrie, în timp ce se fluturau stegulețe tricolore și se urmăreau live defilări sau alte manifestații, eram în mașină, pe-un drum liber și c-un cer încurajator de senin deasupra.
În fața Teatrului „Andrei Mureșanu” un grup de oameni îmbrăcați în costume populare cântau „Noi suntem români”. Ne-am strecurat în clădirea teatrului, țintuiți de priviri care parcă ar fi vrut să ne sfâșie ca și când n-am fi fost cu toții tot români. Manifestau, dar ce? Un afiș, un zvon, o prejudecată. Sau un exces de patriotism menit să îți sară în ochi în cazul în care nu empatizai. Nu e clar dacă trebuia să-ți fie frică, să apreciezi o astfel de mișcare de solidaritate sau să simți un profund regret vizavi de acești compatrioți care nu aveau niciun motiv plauzibil pentru care să protesteze. Ca un soi de experiment la care aveai senzația că ești martor, toată întâmplarea a părut un fel de prolog a ceea ce a urmat pe scenă. O demonstrație reală, dezolantă a ceea ce ar fi putut fi doar o poveste fantezistă despre cum vede un dramaturg ungur evenimentele dintr-o Românie hiper-festivistă, cu oameni cabotini și ignoranți, care sărbătoresc naționalismul doar o dată la o sută de ani. Din păcate (sau din fericire pentru unii dintre noi), textul lui Székely Csaba vorbește despre poporul român poate la fel de bine precum o face Caragiale. Frust, cu un umor de-o inteligență aparte și cu o fidelitate incontestabilă față de realitate. Ce a pus autorul pe hârtie și mai poate fi considerat fabulatoriu, au avut grijă să scoată în evidență cei veniți sâmbătă seara pe strada Kőrösi Csoma Sándor, numărul 10.
Spectacolul ne-a dat, totuși, o speranță că încă mai avem șansa de a ne trezi la realitate. Anul de grație 1918 – nu, acțiunea spectacolului nu se petrece atunci. Ci e doar o inscripție poziționată deasupra unei scene de lemn improvizate, cu o cortină alcătuită din câteva bucăți de draperie – amintind de serbările școlare, când clase întregi de copii purtau steaguri și cocarde și recitau poezii de Eminescu. Un decor simplu, ușor manevrabil și sugestiv semnat Andreea Simona Negrilă. Pe jos e pământ. Purtând rochii de seară, cochete și pedante, Claudia Ardelean și Fatma Mohamed sunt amfitrioanele serii și deschid spectacolul cu o scurtă introducere în poveste. Ele vor fi responsabile cu universul sonor, dar și cu redarea didascaliilor. Extrem de prezente, ca un fel de instanțe de judecată, cele două actrițe introduc spectatorul în intimitatea personajelor, dincolo de cortina care se trage uneori.
Suntem într-un sat din Transilvania, în zilele noastre. La Casa de Cultură se pregătește un spectacol de Centenar, scris și regizat de Primar (Sebastian Marina). Dacă vă întrebați de ce nu este și protagonist, el are grijă să menționeze faptul că nu procedează la fel ca toți ceilalți primari. În schimb, are un secret pe care îl vom afla ceva mai târziu. Sau, mai degrabă, două secrete. Pe lângă o nevastă (Ioana Costea), Primarul are nu doar o amantă (Elena Popa) căreia i-a promis o călătorie în „Sișilia”, ci și o geantă plină cu o sută de mii de euro, banii destinați proiectului de Centenar. Il capo di tutti capi, instanța supremă în sat. El e salvarea, el e prăbușirea. Protagoniștii „serbării” sunt câțiva săteni care interpretează cu entuziasm următoarele personaje: Ardeal (Ioana Costea), Moldova (Camelia Paraschiv), Țara Românească (personaj colectiv interpretat de Mirela Bucur și Mona Codreanu), Iuliu Hossu (Sergiu Aliuș), Ștefan Cicio Pop (Daniel Rizea) și ungurul Feri care-l joacă pe Iuliu Maniu (Costi Apostol). Fiecare în parte își are rolul său, cu scurte partituri ce-i drept, dar strâns legate de evenimentele petrecute la 1 Decembrie 1918. Repetițiile lor și planul previzibil al Primarului de a fugi în timpul spectacolului cu amanta și averea sunt brusc întrerupte de apariția unei jurnaliste (Anca Pitaru) și a cameramanului său (Ion Fiscuteanu Jr.). Ițele se încurcă tot mai tare, până când nimeni nu se mai alege cu nimic.
Acest scenariu ne poate părea cunoscut, din mass-media sau din situațiile curente pe care le întâlnim. Însă ingeniozitatea cu care Székely Csaba construiește qui-pro-quo-urile depășește orice banală întâmplare și conferă „dimensiuni cosmice” acțiunilor, reușind să provoace hohote de râs greu de stăpânit pe tot parcursul spectacolului. În mod cert, „Nu chiar 1918” mizează pe un text puternic, cu o scriitură impecabilă și o construcție dramatică perfectă, în care accentele cad, pe rând, pe limbaj, pe situație, pe personaj. Piesa a fost scrisă de Székely Csaba pentru acest eveniment, direct în limba română, și nu conține niciun fel de atac la adresa românilor, ci o analiză subtilă și perspicace a contextului social-politic pe care îl trăim cu toții.
Împreună cu regizorul Cristian Ban, personajele sunt construite cu doze atent calculate de sarcasm, frivolitate, inocență, meschinărie. Însă două calități le salvează de orice sentință: umorul și umanitatea. Pentru ca piesa lui Székely Csaba să aibă un impact la fel de puternic și transpusă scenic, spectacolul impunea o anumită distribuție, iar opțiunile lui Cristian Ban au fost precise. Astfel de personaje cărnoase erau în căutarea unor actori care să le completeze cu glas și chip, iar cei din trupa Teatrului „Andrei Mureșanu” armonizează spectacolul. Sebastian Marina, Ioana Costea, Costi Apostol, Elena Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, Anca Pitaru, Ion Fiscuteanu Jr., Daniel Rizea, Sergiu Aliuș, Mona Codreanu, Mirela Bucur și Camelia Paraschiv participă cu tot arsenalul de mijloace expresive la încărcarea spectacolului cu o energie incredibilă. Individualități pe care ți le amintești multă vreme după, ei propun personaje diferite, dar atât de firești și de vulnerabile, încât reușesc să te convingă chiar și atunci când scopurile lor sunt josnice. Fără să cadă vreunul în derizoriu sau în prea-mult, cei 13 actori contribuie la reliefarea lumii noastre românești cu ale sale vicisitudini printr-un comic savuros. Sau cum ne place nouă, tuturor, de-a râsu’ plânsu’. Costi Apostol joacă singurul personaj ungur din piesă. Cu o forță strunită excelent, tânărul actor își construiește protagonistul cu tot felul de nuanțe umoristice. Urmărind parcursul său evolutiv, realizezi că ungurul Feri e, de fapt, conștiința întregului spectacol, cel mai lucid și mai rațional dintre toți. Iar Costi Apostol cunoaște momentele în care trebuie să pluseze cu un ton mai sus sau cu o privire bine direcționată, culminând cu „momentul de glorie” al discursului lui Iuliu Maniu, pe care și-l asumă cu brio.
Cel mai intens punct al spectacolului nu este cel în care ungurul fuge cu nevasta Primarului crezând că în portbagajul Mercedesului se află banii atât de doriți. Nu. E cel în care sătenii-protagoniști ajung la scena în care trebuie să-și exprime sentimentele reale față de Centenar. Tăcere. De fapt, e printre singurele momente în care se tace și de-o parte, și de cealaltă. Nimeni nu știe ce să răspundă. Ei au un nod în gât și nu găsesc loc de improvizație, iar noi, publicul, înghițim în sec și cădem pe gânduri. Singura ieșire din situație e o coregrafie populară pe care o execută cu ochii goi și resemnare.
Tânărul regizor Cristian Ban se numără printre puținii creatori care au avut șansa de a realiza un spectacol atât de reușit cu ocazia Centenarului. Dacă majoritatea producțiilor festive au fost doar pretexte pentru proslăvirea celor 100 de ani de la Primul Război Mondial și pentru obținerea unor bugete uriașe, „Nu chiar 1918” e un spectacol care se susține, valabil în orice timp și spațiu, pe care ar trebui să îl păstrăm în repertorii și să-l plimbăm prin toată țara. Onest, spectacolul de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe are două avantaje de necombătut: 1. omogenitate text-regie-scenografie-interpretare; 2. lipsa pretențiilor unui „proiect de Centenar” care abordează un subiect istoric complet irelevant, doar pentru că trebuie să bifeze evenimentul. Ne întoarce la originile românilor, la sat, acolo unde oamenii încă-și permit să fie autentici. Atinge ca lama unui cuțit acolo unde doare mai tare – suntem sclavii propriilor interese și ai câștigurilor financiare. Reamintește tuturor că indiferent de limba pe care o vorbim sau de rădăcinile pe care le avem, suntem aproape la fel. Trăim la fel, ne emoționăm la fel, mințim la fel… Ce sărbătorim noi, de fapt? O unire pe care, se pare, încă o respingem și față de care, de fapt, protestăm. Nu prea știm nici cine suntem, nici de unde venim, nici cine ne sunt vecinii, dar nici ce vrem.
Pentru că aș vrea să închei în aceeași notă instituită de echipa acestui spectacol, mulțumesc întregii echipe de la Teatrul „Andrei Mureșanu”! Voi mi-ați arătat că da, trebuie să înțelegi mai întâi și abia apoi să fii patriot. Și cam așa au fost primii 100 de ani… Poate ne prindem și noi care-i treaba cu Centenarul până la următorul.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Nu chiar 1918 de Székely Csaba
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Andreea Simona Negrilă
Muzica: Konya Ütő Bence
Regizor tehnic: Lidia Baciu
Lumini: Bárbuly Zoltán
Sunet: Magyar Csaba
Distribuția: Sebastian Marina, Ioana Costea, Costi Apostol, Elena Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, Anca Pitaru, Ion Fiscuteanu Jr., Daniel Rizea, Sergiu Aliuș, Mona Codreanu, Mirela Bucur, Camelia Paraschiv
Foto: Radu Matei
Cronică publicată în Yorick.ro.
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
