Sunt unele chipuri pe care le reții foarte ușor. E și cazul lui Petre Ancuța. Mai mult ca sigur ai văzut „ActOrchestra” (spectacol de care te-ai îndrăgostit și pe care l-ai pune pe repeat) și i-ai reținut pe cei trei actori-muzicieni. El e băiatul creț, puțin rârâit, de numele căruia nu poți despărți nici muzica, nici actoria.

Vine din orașul lui Brâncuși, a absolvit actoria la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj și un master cu același profil la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. S-a născut cu muzica în sânge, o studiază din copilărie, cântă la mai mult de opt instrumente, scrie, compune, a făcut parte din trupe de folk, jazz, reggae, pop, rock și e hotărât să descopere toate secretele muzicale. Are instinct de matematician și transpune arta prin propriul sistem. În liceu își descoperă pasiunea pentru actorie. Urmează Ideo Ideis, Gala HOP… și promisiunea că destinul îl poartă mereu pe drumul potrivit. Acum face parte din trupa Teatrului Național din București, iar spectacolele sale vorbesc despre legătura puternică dintre muzică și teatru.

Petre Ancuța este în egală măsură muzician și actor și nu poate despărți cele două pasiuni ale lui. Extrem de deschis și optimist, intrigat de orice lucru dificil, el răspunde provocărilor, știe că totul i se întâmplă cu un scop, vorbește în onomatopee și interjecții și muncește din răsputeri până când îi place ceea ce iese.

Suntem în anul 2018. Ianuarie. București. Într-o cafenea de lângă TNB. Dacă închizi ochii, care ar fi prima melodie pe care începi să o fredonezi?

Acum aud muzica de aici și mă concentrez la ea. O ascult un pic pe asta… Da, ar fi o melodie a lui Charles Mingus, „Moanin’”. E o nebunie acolo.

Ți se întâmplă să mergi pe stradă sau să faci orice altceva și să te trezești cântând?

Oho! Tot timpul! Merg cu o temă în cap oricând. Fie că e din ceva la care lucrez sau pur și simplu altceva. Oricum, ceva acolo e întotdeauna.

Care e cel mai ciudat moment în care tu cânți?

Probabil că atunci când mă mai apucă vreo temă muzicală prin metrou. Sau, pur și simplu, pe stradă. Dacă îmi vine vreo idee pentru un nou spectacol, zic să o înregistrez repede să nu o pierd, scot telefonul și încep: „tanana tă tă”. Și mă uit în jur să nu mă vadă nimeni.

Care ar fi cel mai frumos lucru pe care l-ai aflat despre tine prin muzică?

Într-un fel, muzica a fost prima mea întâlnire cu un soi de libertate. Încă de prin școală, când aveam de făcut anumite piese pentru examene – le studiam și le studiam până mă plictiseam. Ca să-mi revin, luam câte o temă care îmi plăcea și începeam să mă joc cu ea, să văd până unde o pot duce, în ce direcții o pot dezvolta – și atunci începea distracția. Cred că asta e descoperirea: că poți fi liber prin muzică. Sau cel puțin acolo m-am regăsit eu.

Simți că îți oferă o libertate mai mare decât actoria?

Nu mi-am pus problema și nici nu vreau să privesc lucrurile astfel. Nu vreau să fac diferența între muzică și teatru. Vin la pachet și cumva ambele fac parte din mine.

Da, dar întâi a fost muzica, nu poți nega asta…

Întâi a fost muzica, fără doar și poate. Și uite că încă este.

Cine e, de fapt, Petre Ancuța?

Măi, Petre Ancuța e un om care se bucură foarte tare de ceea ce are și de faptul că poate să facă exact ce îi place. Mi se pare că e un fel de cadou pe care îl primești din partea vieții, să poți face ceea ce te bucură, tot timpul. Îmi citise la un moment dat cineva în palmă și mi s-a părut foarte tare faptul că la mine linia vieții și cea a carierei sunt una și aceeași. Cam ăsta sunt. Și mă bucur că e așa.

Petre Ancuța e un om care se bucură foarte tare de ceea ce are și de faptul că poate să facă exact ce îi place. Mi se pare că e un fel de cadou pe care îl primești din partea vieții, să poți face ceea ce te bucură, tot timpul. Îmi citise la un moment dat cineva în palmă și mi s-a părut foarte tare faptul că la mine linia vieții și cea a carierei sunt una și aceeași. Cam ăsta sunt. Și mă bucur că e așa.

Apropo de asta, ești superstițios?

Nu. Aia a fost o chestie întâmplătoare. Mi se pare interesant, dar nu prea cred. Ce cred în schimb e că totul se întâmplă cu un scop. Prin prisma tuturor lucrurilor întâmplate și a faptului că, iată, fac ceea ce fac.

Crezi în noroc?

În noroc da. E vorba, cu siguranță, de conjunctură, de situație, de întâlniri. De fapt, astea cred că sunt cele mai importante.

Care a fost cea mai importantă întâlnire pe care ai avut-o până acum cu un artist?

S-a întâmplat după un spectacol din facultate, de la Cluj, când a fost în sală marele dirijor Ludovic Bács, la invitația profesorului meu. După spectacol a venit la mine, și-a dat pălăria jos, m-a privit în ochi, mi-a întins mâna și mi-a zis „Bravo, băiete! Felicitări!”. În acel moment am înghețat efectiv. Mi-a dat un sentiment profund de mulțumire și încredere că se poate.

Crezi că acum te afli în locul potrivit?

Da.

Vii de la Târgu Jiu, ai făcut un popas la Cluj, unde ți-ai petrecut anii de studenție, și între timp te-a adoptat Bucureștiul. Unde te regăsești cel mai mult?

Mă regăsesc acolo unde sunt. Îmi plac schimbările. Apreciez fiecare loc în parte cu specificul și conjuncturile sale. La Cluj a fost perioada studenției – nebunie, libertate, proaspăt plecat de acasă, have fun și învață lucruri noi, descoperă-te. Perioada de descoperire. Cu liniștea aia a Clujului, unde toate merg într-un cu totul alt ritm. Oricum nu aveai niciun alt gând în afară de facultate pentru că nu aveai timp de altceva. Dar îți plăcea ceea ce făceai și Clujul îți conferea liniștea de care aveai nevoie și atemporalitatea. După care am venit în București, unde totul e activ. Pac! Go! Go! Action! Provocare. Dar, în același timp, îți oferă și diferite prilejuri de a face lucruri. Ca de exemplu, ocazia de a juca la Teatrul Național. Și la Cluj am jucat, dar aici e cu totul altceva. Tocmai de asta spun că mă bucur de tot ce mi se întâmplă, pentru că toate au venit așa cum trebuia. Perioada aia trebuia să fie acolo și atunci. Acolo au fost căutările și descoperirile, după care, fă ceva cu ele! Din fericire, s-a întâmplat.

A fost vreun moment până acum în care te-ai îndoit că ăsta e drumul tău?

Au fost în facultate nenumărate momente. Te duceai acolo cu un exercițiu de improvizație și profii îți spuneau că nu e bine. Te întorceai acasă și te întrebai ce e de făcut. Cum să nu îmi iasă? Era un amărât de text, cum să nu iasă? Nu poți tu să faci o acțiune bine? Știi, povestindu-ți acolo oamenii cum stă treaba, de fapt, cu actoria, față de cum credeai tu că e, și realizând că e mult mai serioasă, te simțeai foarte neștiutor. După care începi să îți dai seama ca e o perioadă de încercare, în care asimilezi lucruri și că ai voie să greșești. Iar cu timpul mai înțelegi și faptul că, în fond, mereu ai ceva de învățat. Asta e meseria noastră – o căutare și o descoperire continuă.

Care a fost cea mai faină lecție cu care ai plecat din facultate?

Am plecat cu multe lecții faine din facultate, fiecare importantă în felul ei. O privire de ansamblu asupra vieții și a ceea ce avem noi de făcut ca actori. Știu că lucrurile astea par banale, general valabile, dar, deși le știam, nu le încasasem cum trebuie și nu le conștientizam încă. Trebuie să fii foarte serios, foarte dedicat si umil față de scenă. Tu ești acolo pentru ea, și nu invers. Și ai o responsabilitate ca artist, prin simplul fapt că ți-a fost dăruită această meserie. E o bucurie să faci actorie. Și pentru că tu ai parte de bucuria asta, e important să și dăruiești cu sinceritate mai departe.

Trebuie să fii foarte serios, foarte dedicat si umil față de scenă. Tu ești acolo pentru ea, și nu invers. Și ai o responsabilitate ca artist, prin simplul fapt că ți-a fost dăruită această meserie. E o bucurie să faci actorie. Și pentru că tu ai parte de bucuria asta, e important să și dăruiești cu sinceritate mai departe.

Înseamnă că ai plecat pregătit la drum…

Pregătit să învăț și să mă dezvolt.

Știu că de actorie te-ai apucat undeva prin liceu, dar de muzică cum te-ai îndrăgostit?

Cu muzica a fost o întâmplare.

Totul e o întâmplare la tine!

Totul e dintr-o întâmplare, dar nimic nu e întâmplător. Eu mai aveam ceva instrumente acasă, printre care o vioară de la bunicul meu și mă tot uitam la emisiuni de gen. Încercam să îi imit la vioară pe cei pe care îi vedeam. Suna groaznic, instrumentele erau total dezacordate. Nu era nimic acolo. Dar pe mine mă fascina modul în care oamenii ăia reușeau să producă muzica aia care suna așa frumos doar mișcând niște degete. Cum creează cineva muzica? Apoi li s-a propus părinților să mă dea la școala de muzică. Deci prima întâlnire a fost la școală, în clasa întâi.

Ai moștenit talentul de la părinții tăi?

Aveam instrumente de la bunicul, dar nu pentru că era un profesionist, ci pentru că încercase la un moment dat să-l instruiască pe unchiul meu. Ai mei nu sunt muzicieni.

Dar spuneai într-un interviu că ți-au cumpărat foarte multe instrumente și că știi să cânți la mai mult de opt. Care e instrumentul tău preferat?

Vezi, și aici e o chestie. Nu am un instrument preferat. Fiecare e frumos în felul lui. Instrumentul meu principal a fost vioara. Cu ea am început și mi s-a părut cea mai complexă și mai intrigantă pentru că era foarte grea. M-a intrigat întotdeauna orice lucru dificil, solicitant din orice punct de vedere. Asta mă atrage. Și când am o fobie, acolo mă duc. Mă fascinează provocarea. Și fiecare instrument a devenit apoi o provocare. Fiecare timbru, fiecare instrument are ethosul lui și posibilitățile lui expresive, iar posibilitatea de a contura tu însuți ceva frumos cu sunetele alea îți dă o mare satisfacție.

Care a fost sentimentul pe care l-ai avut atunci când ai reușit, în sfârșit, să cânți la atât de multe instrumente?

Că am învățat să cânt nu a fost mare lucru, mă obișnuisem cu învățarea de noi sisteme. Marea satisfacție a apărut în momentul în care instrumentele au început să spună o poveste plăcută urechii. Simplu fapt că scoți note aleatoriu sau că faci un exercițiu nu înseamnă nimic. Dar atunci când iese o melodie care îți place la instrumentul respectiv este o mare realizare.

La ce vârstă ți s-a întâmplat asta?

7 ani.

Din ce îmi spui, pare că nu aveai alte hobby-uri în copilărie în afara instrumentelor muzicale. Te concentrai foarte mult pe asta?

Cam da. Bine, am mai avut și alte pasiuni. Spre exemplu, mi-au plăcut foarte mult fizica, logica și matematica. Dar și să citesc. Și să mă plimb cu bicicleta. Însă marea parte a timpului mi-o ocupam cu muzica – în diferite forme.

Care e, din punctul tău de vedere, rolul muzicii în spectacolul de teatru?

Îmi place ideea de sincretism al artelor și consider muzica element de bază al unei expresii spectaculare complete. Dar depinde foarte mult de spectacol cât și cum o integrează. Oricum ar fi, ea face parte din el. Chiar și universul ritmic creat de replici sau de onomatopee, respirațiile – chiar și liniștea –, pot fi gândite ca limbaj muzical al unui spectacol. În general ea trebuie să susțină foarte bine ce se întâmplă în scenă, să-ți creeze un context sonor potrivit direcției scenice. Sunt multe momente în care aproape că nici nu trebuie să-ți dai seama că este acolo, dar potențează extrem de mult. Alteori devine element central prin momente muzicale de sine stătătoare. Sau poate deveni chiar element principal de expresie, preluând rolul textului (cum e în „ActOrchestra” sau „Variațiuni la invențiuni O.p 2” unde muzica devine… acțiune). Muzica și teatrul coexistă oricum, și dacă nu vrei.

Îmi place ideea de sincretism al artelor și consider muzica element de bază al unei expresii spectaculare complete. Dar depinde foarte mult de spectacol cât și cum o integrează. Oricum ar fi, ea face parte din el. Chiar și universul ritmic creat de replici sau de onomatopee, respirațiile – chiar și liniștea –, pot fi gândite ca limbaj muzical al unui spectacol. În general ea trebuie să susțină foarte bine ce se întâmplă în scenă, să-ți creeze un context sonor potrivit direcției scenice.

Care ar fi diferența între muzica compusă special pentru spectacol și melodiile alese aleatoriu pentru coloana sonoră?

Cred că se resimte diferența. În primul rând, pentru că atunci când e o muzică originală nu-i de ajuns ca fiecare piesă să susțină câte un moment, alta un alt moment și tot așa, ci e foarte important ca toate să curgă, să simți corespondențele – ba o temă care susține aceeași idee, ba un laitmotiv care revine schimbat la un moment dat. Trebuie să aibă o coerență, să fie în aceeași zonă de desfășurare. Poți găsi foarte multe piese și să le încadrezi într-un sistem, dar muzica nu e la fel de vie ca atunci când melodiile sunt compuse strict aplicat pe spectacolul respectiv. Se simte că susține integral acel context.

Ți-e mai confortabil să joci într-un spectacol în care muzica primează sau într-unul în care pleci de la text?

Sunt două lucruri total diferite. Eu mă regăsesc în tot ce fac. Apropo de distincția pe care nu o pot face între muzică și teatru. Fiecare înseamnă altceva și mă concentrez într-un anumit sens, pe un anumit lucru. Atunci când pornesc de la muzică și fac lucruri peste, e un tip de abordare. Când pornesc de la text e un alt tip. Ambele mă bucură în aceeași măsură.

Sunt regizorii deschiși să te lase să experimentezi atunci când compui?

Da. Dacă îi găsești fiecăruia zona sonoră corectă, firul de bază care definește povestea și atmosfera spectacolului respectiv, după aceea te joci cât vrei. Important este să simți tonul spectacolului. De acolo… Oricum creația înseamnă experiment.

Te ajută muzica să îți construiești personajele?

Da. Și asta pentru că teatrul și muzica au la bază foarte multe elemente comune: Timing –  durată, ritm, pauză, accente. Mai mult, până și textul are o muzicalitate a lui. Cuvântul în sine sună într-un fel. Intenția conduce sonor într-o direcție sau alta, tipul de personaj are un ambitus sau altul etc. Există o strânsă legătură între muzică și teatru și e normal să se ajute reciproc.

În ceea ce privește actoria, știi atunci când un rol îți iese sau nu. Atunci când compui ai sentimentul ăsta?

Absolut! Îmi place să lucrez cu mine. De fapt, până ajungi să le exprimi și celorlalți, e vorba de lucrul cu tine. În muzică mai ales. Acolo faci încercări până înnebunești. Întâi de toate găsești sunetul care să exprime ce vrei. Ai găsit sunetele, apoi cu ele faci o temă, iar ea la rându-i provoacă o anumită reacție, dă o anumită senzație, un anumit sentiment. După care, o dezvolți în funcție de necesități. Dar sunt multe momente în care ba nu-ți mai plac sunetele, ba tema, ba nu ți se pare că exprimă ce trebuie, ba nu e îndeajuns dezvoltată… o grămadă de lucruri care să nu-ți placă. Și să-ți placă ceva întru totul este foarte greu… aproape imposibil.

Ești perfecționist?

Maxim. Dar nu-i bine. Stau mult asupra detaliilor. Îmi dau seama că ansamblul este foarte mare de multe ori, dar nu pot să mă dezlipesc de detalii.

Refolosești fragmente muzicale?

Nu vreau să fac asta. Nu am făcut-o până acum și încerc să nu o fac. Pentru că muzica îți oferă atât de multe posibilități încât e și păcat. A exprimat ceva atunci, ai fost în universul acela, în lumea aia. S-a încheiat. Next. De la capăt.

Mă inspiră filmele, cărțile, piesele de teatru, poveștile de viață, picturile, fotografiile… tot ce cred eu că are o frumusețe a lui și îmi spune ceva. În teatru mă mai inspiră actorii mari. În sensul în care pur și simplu când îi văd cât sunt de buni, mă inspiră să fac și eu ceva, să găsesc ceva pliat pe mine care să atingă măcar un pic din sclipirea aceea. De fapt, mă inspiră oamenii în general, cu reacțiile și comportamentele lor obișnuite sau total paradoxale.

Ce te inspiră atunci când creezi?

Mă inspiră filmele, cărțile, piesele de teatru, poveștile de viață, picturile, fotografiile… tot ce cred eu că are o frumusețe a lui și îmi spune ceva. În teatru mă mai inspiră actorii mari. În sensul în care pur și simplu când îi văd cât sunt de buni, mă inspiră să fac și eu ceva, să găsesc ceva pliat pe mine care să atingă măcar un pic din sclipirea aceea. De fapt, mă inspiră oamenii în general, cu reacțiile și comportamentele lor obișnuite sau total paradoxale – astea mă intrigă. Mă gândesc că orice îți transmite o emoție pe care tu o poți transforma mai departe în expresie artistică poate constitui, în fond, o sursă de inspirație.

Dacă rămâi fără inspirație cum reacționezi?

Mă oftic. Și atunci mă apuc și studiez. Dacă nu poți face ceva creativ, atunci să faci măcar ceva practic, mecanic. Deși chiar și creativitatea e un fel de mușchi. Te apuci să lucrezi altceva. Ceva care se poate sedimenta și din care îți poți lua apoi izvorul de moment, te-ai dus la el și l-ai accesat.

Ca să-ți începi ziua cu un zâmbet, ce melodie asculți?

Miriam Makeba – Pata pata.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022