Procesul „Tartuffulirii”: între credință și sexualitate, câștigă puterea
Ce transformă o piesă de teatru într-un text clasic? Dincolo de orice definiție rigidă, un lucru e clar: dacă are acel je ne sais quoi – asta ca să păstrăm zona de influență franceză pe care o aduce spectacolul – valabil ieri, astăzi și întotdeauna. Dramaturgia contemporană abordează, de cele mai multe ori probleme pe care le trăim și le observăm împrejur. Dar cine spune că ce a scris Molière acum 400 de ani nu are același grad de actualitate? Regizorul Alexandru Mâzgăreanu demonstrează cum clasicul se transformă, cu puțină imaginație și inventivitate, într-un spectacol modern perfect valabil.
Cunoscut pentru montări curajoase ale unor importante piese din dramaturgia universală, Alexandru Mâzgăreanu se reîntâlnește pentru a treia oară cu scriitura celui mai mare comediograf european, odată cu spectacolul Tartuffe, producție a Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. După Vicleniile lui Scapino șiMizantropul, realizate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, urmează acest text, ca o dovadă a preocupării constante a tânărului Alexandru Mâzgăreanu pentru Molière.
Atunci când auzi că se pune în scenă (iarăși) o astfel de piesă, ai curiozități și rețineri. Întrebarea constantă e: ce va aduce nou? Suntem avizi căutători ai noului, sub orice formă, dar care să uimească, chiar să șocheze, dacă se poate. Ei bine, spectacolul de la Brăila are, înainte de toate, calitatea de a fi surprinzător. Și asta în toată simplitatea lui, pentru că păstrează aproape integral cheia autorului. Bazându-se pe instinctul său dibaci, regizorul nuanțează dimensiunea social-politică a textului, construind relațiile dintre personaje în jurul acesteia, ca un fel de lanț al slăbiciunilor. Unul controlat de un vector de nestrămutat: puterea.
Dar, până la descoperirea direcțiilor regizorale, decorul Andradei Chiriac frapează. O cameră multifuncțională în reședința lui Orgon, unde jocul se desfășoară (strategic) în cutia scenei, foarte aproape de public. Mobilierul impozant amintește de pereții unei crame, în care sunt încastrate zeci de sticle de vin. Lipsa ușilor sugerează circulația transparentă a informațiilor în casă, motiv pentru care Dorine este la curent cu tot ce se întâmplă, observând din umbră. Planul principal de joc este dublat de unul secundar, pe care spectatorii îl descoperă atunci când peretele central se desparte asemenea unui pasaj secret din perioada clasicistă. Ce descoperim? O mică încăpere transformată într-un fel de altar de rugăciune… în cinstea sfântului Tartuffe. O rezolvare ingenioasă pusă la cale de duo-ul regizor-scenograf, care dă un cu totul alt sens întregii acțiuni. Intenție ce culminează cu un moment memorabil: umplerea scenei de icoane kitschoase, ilustrându-l pe adoratul impostor. Cam așa cum se întâmplă de multe ori în realitate. Pe de-o parte, religia devine un instrument de manipulare, pe de altă parte, identificăm predispoziția umană de a merge până în pragul obsesiei și al nebuniei pentru a fi în trend. Sunt două sensuri extreme pe care, din păcate, mulți dintre noi le aleg în mod (in)conștient. Totodată, e vorba și despre discernământ. Despre cum reușim să distingem între bine și rău, între adevăr și minciună, între aparență și esență. Și e departe de a fi un clișeu. Textul lui Molière readuce în discuție lucruri amorțite, care au existat dintotdeauna și care au diverse modalități de manifestare, în funcție de contextul istoric.
Alexandru Mâzgăreanu reușește să găsească substraturi în piesă pe care le exploatează, atât la nivel vizual, cât și al raporturilor dintre personaje. Costumele semnate Alexandra Mâzgăreanu completează viziunea propusă, Orgon purtând, la un moment dat, chiar o sutană imprimată cu imaginea lui Tartuffe. Aparițiile actorilor în costumele ei sunt cu adevărat o încântare, fiecare potențând trăsăturile personajelor cu iscusință. Predomină o notă de eleganță și un presupus rafinament pe care protagoniștii îl pretind.
Spectacolul începe cu o scenă de bairam la care participă întreaga familie – de asemenea un moment în care consumul de alcool este nelipsit. O armonie mimetică, o atmosferă care cere prezența unei contra-forțe care să spulbere echilibrul: Tartuffe. El își face apariția în mijlocul petrecerii, ca un fel de intervenție… divină. Emilian Oprea construiește un altfel de Tartuffe, versatil și (aparent) vulnerabil, cu o „trăire” vădit jucată, dar eficientă și influentă. Își anunță prezența ca pe un fel de promisiune că va fi mereu acolo, chiar dacă va apărea abia două acte mai târziu, grav și solemn, purtând haine negre, ca de călugăr sihastru. În compoziția rolului adaugă un strop de cabotinism calculat cu precizie, atât de necesar personajului său. Transformarea din final e neașteptată, nu-ți dă timp să reacționezi și aproape te convinge că jocul pe care l-a făcut cu familia lui Orgon e justificat. El e, pe rând, supus și dominator, credincios și pătimaș, modest și egocentric. Tartuffe e o provocare, iar Emilian Oprea îl conduce cu un firesc instinctiv și asumat.
Totuși, Tartuffe n-ar fi existat fără Orgon. Datorită dependenței lui, impostorul devine erou. Valentin Terente duce personajul lui Orgon până în pragul paroxismului. Cu un parcurs destul de evident, de la reprezentantul familiei el ajunge aproape demasculinizat. Sentimentele sale față de Tartuffe au ceva diavolesc, inuman, care pune stăpânire pe toate simțurile sale. Interpretarea lui Valentin Terente capătă nuanțe multiple, fiind deopotrivă calm, comic, dar și pierdut în pasiunea lui nocivă pentru ceea ce întruchipează prietenul său fals.
Andreea Vasile în Elmire e prototipul femeii ideale, ignorată de soț în detrimentul unui… alt bărbat și adulată de impostor. Delicată, extrem de feminină și de stăpână pe situație, ea își duce rolul impecabil până la capăt. Cléante e vocea rațiunii, cel care privește totul cu detașare și coerență. Demnitatea pe care Liviu Pintileasa o aduce personajului schimbă poziția acestuia în raport cu familia – dacă Orgon e orbit și pierdut definitiv, el încearcă să contrabalanseze declinul.
Dorine, dincolo de statutul ei de servitoare, se numără printre personajele cheie ale piesei. Pentru că știe totul și găsește un fir logic, face tot ce îi stă în putință să dezlege ițele. Rolul marelui maestru ei îi revine, de fapt. Corina Borș aduce o interpretare fresh, tinerească și îmbogățește personajul cu o spontaneitate aparte. Dacă ea întruchipează spiritul vulcanic, rebel și năstrușnic, prietenă de suflet a Mariannei, Narcisa Novac e ingenua familiei. Între adolescență și maturitate, Mariane nu are curajul de a spune lucrurilor pe nume. Narcisa Novac dozează în cantități potrivite inocența și franchețea cerute de personajul său.
Cele două tinere prezențe masculine, Damis, în interpretarea lui Adrian Ștefan, și Valère, în a lui Vlad Galer, potențează scenele cu umor. Însă piesa lui Molière trădează o pledoarie pentru feminism, întrucât aici puterea nu le aparține bărbaților, ci, din contră, femeilor. Drept dovadă, deznodământul spectacolului ne indică adevăratul complice al lui Tartuffe: Doamna Pernelle. Emilia Mocanu o prezintă pe mama lui Orgon drept o damă venerabilă, în floarea vârstei, sigură pe ea și încrezătoare. Convinsă că ea are dreptate și că puterea de decizie se află în mâinile ei (încă), îl va susține pe dragul de Tartuffe indubitabil. Complicitatea lor se fundamentează pe o nevoie socială de afirmare și de autoritate.
Păstrând textul în complexitatea sa (în traducerea lui Doru Mareș), Alexandru Mâzgăreanu face să pară teatrul în versuri ușor și accesibil și explorează dimensiuni mai puțin dezbătute ale piesei. Acest Tartuffeare puțin din realitatea politică, puțin din dualitatea religiozității, puțin din slăbiciunile umane, puțin din instinctul carnal, puțină intrigă, puțin egoism, puțină singurătate, puțină confuzie, puțină născocire… și toate sunt, de fapt, despre putere. Într-un fel sau altul, căutăm cu toții acest sentiment periculos, fie că pentru unii înseamnă lucruri materiale, iar pentru alții lucruri spirituale. „Tartuffuliți” suntem cu toții, că recunoaștem sau nu.
„Tartuffe” de Molière
Traducerea: Doru Mareș
Regia și versiunea scenică: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Andrada Chiriac
Costume: Alexandra Mâzgăreanu
Muzica: Alexandru Suciu
Distribuția:
Tartuffe – Emilian Oprea
Orgon – Valentin Terente
Elmire – Andreea Vasile
Cléante – Liviu Pintileasa
Dorine – Corina Borș
Mariane – Narcisa Novac
Damis – Adrian Ștefan
Doamna Pernelle – Emilia Mocanu
Valère – Vlad Galer
Foto: Andrei Gîndac
Cronică publicată în Yorick.ro.
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
