Pulsul neîntrerupt al vieții din noi
Pulsează în teatrul românesc o căutare a spectaculosului. Ne aflăm, încă, într-o perioadă a schimbărilor estetice, a încercărilor artistice. Dar nu în sensul performance-ului, ci în dorința găsirii de noi limbaje teatrale, care să depășească textul, care să aducă plus valoare din punct de vedere spectacular. Căutăm emoție, dar nu în stare pură. Cred, din ce în ce mai mult, că avem nevoie de o emoție provocată, indusă… obținută aproape matematic. Prin mecanisme, prin regândirea spațiului teatral, prin elemente-simbol, prin spectacole-concept. Horia Suru e unul dintre regizorii care își oferă o libertate de creație infinită. Fără să se repete, el dă curs și imagine diferitelor provocări. De data asta, a montat la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe textul lui Brad Birch, Și liniștea are puls.
Cu siguranță spectatorii mai experimentați vor argumenta faptul că abordarea regizorală a lui Horia Suru nu reprezintă o noutate în spațiul nostru teatral și că s-au făcut anterior astfel de spectacole, însă câți dintre noi (mai ales din rândul publicului tânăr) am văzut unul? Pentru mine, recunosc, a fost o premieră. Imaginează-ți următorul scenariu: ajungi la teatru și afli că în timpul reprezentației toți spectatorii stau în picioare, pot umbla oriunde în spațiul de joc, își pot alege locul și povestea pe care vor să o urmărească, pot să danseze dacă simt nevoia. Practic, devii parte din spectacol. Asta fără să fii întrebat, tu doar accepți convenția și intri în joc. Și, cât aștepți să ajungi în sală, parcă-ți crește pulsul și-apar fluturii ăia în stomac că nu ți-e foarte clar ce te așteaptă.
Conceptul acestui spectacol transformă tot arealul teatral în zonă de joc. Dispar scaunele, ceea ce obligă publicul să renunțe la comoditate. Și liniștea are puls, contrar titlului, nu-ți dă timp pentru liniște pentru că trebuie să ții pasul cu ceea ce se întâmplă în jurul tău. Dacă ai pierdut ceva, îți asumi, îți pare rău sau, dacă ești norocos, revii să vezi spectacolul în altă seară. Scenograful Romulus Boicu creează un singur spațiu, cu patru focare de interes: unul central, sugerând modestul apartament al funcționarului cel de toate zilele, două birouri laterale și intervalul de circulație dintre ele. Adică suprafața umplută de public. Dispare orice barieră între actor și spectator. Dispare și orice graniță dintre spațiul public și spațiul intim. Delimitarea primelor trei centre de atenție e realizată de scenograf cu ajutorul unor platforme înalte, pentru o bună vizibilitate din orice punct ai privi. Apartamentul reconstituit are o notă impersonală; deși arată conform standardelor stabilite de revistele de home design și de pin-urile preferate de pe Pinterest, având mobilier Ikea-style și lăsând impresia unui confort, el e mai degrabă un „acasă, cu chirie” decât un „acasă la mine”. Motiv pentru care personajele utilizează același spațiu, care devine complet funcțional indiferent de povestea fiecăruia. Depersonalizarea locului în care trăim este redată cu succes de Romulus Boicu, precum și sentimentul de singurătate.
Foarte diferitele scheme de lumini concepute de Bakó Zsigmond oferă indicii publicului despre locul în care se întâmplă acțiunea principală și creează atmosfera din intensități. De multe ori, ești chiar tu în lumină ceea ce te poate pune într-un disconfort, dar devine un exercițiu util pentru fiecare dintre noi. Cred că, într-un fel, contribuie la experiența de a fi mai aproape de actul teatral în sine. În integralitatea lui, spațiul câștigă intimitate, te pune în relație directă cu actorul, dar, în același timp, ne expune fără milă pe toți. Schimbul de energie se produce aproape în raport de 1 la 1. Tu simți orice respirație și reacție a celor de pe scenă, dar și prezența tuturor celor de lângă. Nu prea ai timp să te gândești la asta; e bine să urmărești spectacolul și să umpli culoarele. Fiecare personaj, fiecare tablou are altceva de spus și tu poți fi primul care află povestea. Iar actorii… au foarte multe perechi de ochi ațintite asupra lor care ascund liniști și neliniști și pe care le transmit către ei înzecit.
Și liniștea are puls se compune dintr-un vuiet de sunete. La butoane: Nagy Attila. Recunoști zgomotul unui oraș care freamătă de trafic și claxoane, urlete mute ale oamenilor în întârziere și lipsiți de răbdare, mesaje netrimise și telefoane nedate, lucruri nerealizate sau uitate, mărturisiri, mulțumesc-uri și te iubesc-uri nespuse. În noi e foarte liniște, în timp ce în jur vacarmul e asurzitor. Da, parcă auzi toate astea doar din cele câteva sunete pe care Nagy Attila le manevrează în timpul spectacolului, dar și din traseele în pas alergător pe care actorii îmbrăcați în corporatiști le au de străbătut metodic, cu serviete și telefoane mobile în mâini. Alarma de dimineață se aude periodic, ascuțit, enervant, repetitiv, ca un ibric sub presiune. O iei de la capăt, iar și iar, cu aceleași frustrări, cu aceleași neîmpliniri. Îți urăști locul de muncă, relația ta nu mai merge, părinții te sufocă, nu faci suficient sex, niciodată nu ai suficient de mult, timpul înseamnă bani, bani, bani. Te bucuri că supraviețuiești fiecărei zile și că e bine așa cum e, că mereu e loc de și mai rău. Iar când în sfârșit ai un motiv de relaxare și de petrecut, îți dai seama că a mai trecut un an și a venit Crăciunul, imediat și Revelionul. Îți iei haine noi, te aranjezi, te duci în club și refulezi în alcool și pastile. Doar ai strâns în tine un an de zile, nu? Fiecare moment e marcat de fundalul sonor tematic, în ritmul din ce în ce mai alert. Iar scena petrecerii de sărbători îți pune la propriu picioarele în mișcare. Muzica lui Nagy Attila și efectul luminos de stroboscop te trimit direct în club, unde animatori sunt chiar actorii care au propriile coregrafii, iar când se intersectează cu tine, dau high-five și-ți urează La mulți ani!.
De întregul parcurs dinamic al spectacolului este responsabilă coregrafa britanică Sophie Duncan. Dansatoare și acrobată, ea a colaborat cu artiști de circ celebri, printre care se numără și ansamblul Cirque du Soleil. Înainte de Și liniștea are puls, Sophie Duncan și Horia Suru au lucrat împreună și la alte producții românești, ea fiind deja familiarizată cu fenomenul teatral de la noi din țară. Lucrul la acest proiect a presupus o pregătire fizică intensă a actorilor pentru a putea duce un astfel de spectacol, a cărui ritmicitate crește ponderat, aproape fără pauze. Cu toții trebuie să știe precis locul și momentul în care trebuie să fie, minutul în care trebuie să se mute în alt spațiu, gesturile și mișcările pe care trebuie să le facă. Coordonarea este esențială pentru ca impactul ciclicității despre care vorbește textul să fie credibil și susținut la intensitate maximă. Din acest punct de vedere, actorii din trupa Teatrului „Andrei Mureșanu” fac performanță. Deși tehnic asta e foarte greu, mai ales cu publicul la o întindere de braț în fața lor, nu au ezitări, nu dau rateuri. Spectacolul curge în cadența dictată nu doar de muzică, ci și de Sophie Duncan.
Într-un astfel de spectacol, singurul pericol sau impediment depinde de mijloacele tehnice pe care (nu prea) le avem în teatrul românesc; sunetul microfoanelor nu-și păstrează claritatea pe toată durata reprezentației și e indicat să stai chiar în dreptul fiecărei încăperi pentru o receptare bună a replicilor personajelor. De altfel, e posibil să resimți la un moment dat cele 80 de minute de acțiune continuă, semn că anumite pasaje sunt prea lungi sau repetitive. Totuși, în economia spectacolului, pentru crearea absurdului acestei cadențe în care ne complacem cu rigurozitate, orice lungime poate funcționa.
Povestea e simplă. Și poți să alegi ce fir principal să urmărești sau, în funcție de cât de curios ești, poți compune singur propriul scenariu din fragmentele propuse. Dăm buzna în viața intimo-profesională a șase protagoniști și patru adjuvanți. Pornind de la rutina amploaiatului care se trezește zilnic la oră fixă pentru a ajunge în timp util la biroul închis ermetic, le ascultăm monologurile interioare în timp ce dau telefoane, printează documente, fac cafele și diagrame. Apoi mergem cu ei dintr-un loc în altul al locuinței impersonale, urmărind cu sufletul la gură să vedem dacă și ei dorm la fel ca noi, se duc la baie la fel ca noi, stau cu ochii-n telefoane și nu comunică… la fel ca noi, se iubesc sau nu la fel ca noi, mănâncă la fel ca noi. Situația inițială ni-i prezintă pe actorii Claudia Ardelean, Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Daniel Rizea, Elena Popa, Fatma Mohamed, Mona Codreanu, Camelia Paraschiv, Sergiu Aliuș ca un personaj colectiv: corporatistul a cărui existență gravitează în jurul locului de muncă. Treptat, fiecare devine o individualitate. Îi recunoaștem drept exponenți ai unei stări, ai unei idei pentru care militează. Unul caută împlinirea, celălalt caută dragoste, un altul caută atenție, celălalt contact fizic, unul vrea recunoaștere profesională, celălalt dreptate. Iar explozia se produce în adâncul fiecăruia abia atunci când un oarecare Filip nu va mai veni niciodată la muncă. Adică atunci când conștientizează că moartea (ne) bântuie. Cât să mai exiști din inerție? E timpul să îl rupi pe vechiul tu în zeci de cioburi și să-ți dai un restart. Cât încă mai poți, cât încă nu e prea târziu.
Spectacolul Și liniștea are puls după Brad Birch, montat de Horia Suru la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe are, mai întâi, gând, apoi ritm și un limbaj vizual eficient și, în cele din urmă, pulsul său. A fost unul dintre puținele spectacole pe care n-am simțit nevoia de a-l privi cu implicare sau cu emoție. Prezența mea era oricum destul de evidentă, punându-mă într-o relație directă cu actorii și cu ceilalți spectatori, dar lăsându-mă să privesc totul cu obiectivitate. Nu cu detașarea lui Brecht, ci cu luciditatea observatorului. A spectatorului obsedat de a fi atât de aproape de actor, de a disemina între om și personaj, de a atinge decorul și de a avea senzația că deține controlul întregului fir dramatic. De a se lăsa iluzionat că știe ce urmează să se întâmple. Despre viețile personajelor lui Birch, cred că suntem deja în deplină cunoștință de cauză: ne recunoaștem într-o măsură mai mică sau mai mare, dar cam ăia suntem. Și știm că trebuie să explodăm mai devreme sau mai târziu, ca s-o putem lua de la capăt altfel, un pic mai raționali și mai conștienți de singura șansă de-a trăi pe care o avem. Meritul lui Horia Suru și a întregii echipe super profesioniste a acestui spectacol rămâne de a contura un haos cotidian în centrul căruia liniștea este motorul care ne readuce față-n față cu noi înșine.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Și liniștea are puls după Brad Birch
Regia: Horia Suru
Scenografia: Romulus Boicu
Coregrafia: Sophie Duncan
Regizor tehnic: Lidia Bac
Sunet: Nagy Attila
Video: Zoltán Barbuj Bakó
Lumini: Bakó Zsigmond
Distribuția: Claudia Ardelean, Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Daniel Rizea, Elena Popa, Fatma Mohamed, Mona Codreanu, Camelia Paraschiv, Sergiu Aliuș
Foto: Radu Matei
Cronică publicată în Yorick.ro.
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
