Radu Iacoban și-a construit propria constelație: din gânduri așternute pe hârtia dramaturgului cu multe căutări, din roluri în care s-a avântat ca să (se) înțeleagă, din spectacole pe care le-a regizat dintr-o nevoie de a găsi acel „aici și acum”. Îl știm cu toții ca artist plurivalent, care continuă să ne surprindă cu fiecare montare. El nu pune punct și virgulă între actorie, regie și scris, ci le folosește pe toate pentru a da noi valențe teatrului de astăzi. Își dorește spectacole monumentale, receptate de un public inteligent, cu un simț critic educat și dezvoltarea unui dialog între creatori, dar și cu spectatorii.

Din dorința de a da glas reprezentanților tinerei generații de regizori, l-am întrebat pe Radu Iacoban despre inițiativa lor de a-și uni forțele, dar și despre procesul lui de creație și de raportare la prezent.

Radu, ce te revoltă acum în teatru și în lume?

În momentul ăsta cred că sunt revoltat la unison cu ce se revoltă mulți dintre colegii mei – împărtășim aceleași idei legate de meritocrație sau de buna funcționare a lucrurilor într-o societate care pare destul de mică. Înotatul într-un fel de mlaștină nu mi se pare deloc productiv, așa că încercăm să găsim aspectele pe care le considerăm active în zona de revoltă. Încerc să mă folosesc de ele, pentru a le utiliza cât mai eficient în spectacole.

Am ajuns să punem prea mult din lumea reală în spectacole și să dispară fantezia?

Nu. Acum vreo patru-cinci ani simțeam nevoia ca piața teatrală să fie cât mai diversă, iar în prezent lucrul ăsta se întâmplă. A devenit o piață în care se poate servi teatrul oricum, ceea ce e bine pentru că poate crește calitatea produselor. Dacă fiecare își găsește resursele și convingerile să facă teatru așa cum consideră el, și publicul va reacționa.

Care ar fi zona ta de căutări artistice de acum?

Ceea ce urmează să fac. Spre exemplu, m-am lovit de un context: urmează să lucrez (din nou) cu Ionuț Vișan la un one-man-show, în timp ce eu pregăteam un alt one-man-show. În același timp, am fost sunat de Tudor Istodor să facem un spectacol pe monologuri de Bogosian. Realități paralele.

Deci e mai mult o căutare a actorului sau a regizorului?

Depinde în ce calitate lucrez la spectacol. Dacă lucrez ca regizor, da, va fi exclusiv a lui. Și atunci încerc să găsesc punțile de legătură între spectator și problematica viitorului spectacol. E extrem de greu să fii și înăuntru și în afară. Ca regizor, îmi doresc ceva monumental, dar pentru asta cred că trebuie să mai am răbdare. Am început ca regizor cu contracte în teatre de stat relativ recent.

Recent, dar ai la activ destule proiecte și spectacole.

E rezultatul unei munci continue. Mi-am dat seama că asta e soluția pentru orice căutare – munca continuă. Primul meu spectacol într-o instituție de stat, „Casa cu pisici”, a fost montat la Teatrul Mic în 2015. Apoi au venit mai multe propuneri. Trebuie să mai aștept, trebuie să mai conving…

Și nu ai senzația la un moment dat că te epuizezi?

Ba da, dar apoi vine a doua zi și uit. În mintea mea e mereu: „Nu refuza lucruri!”. Dacă apare ceva înseamnă că ești dorit. Și, până la urmă, asta vrem în meseria asta. Dacă e nevoie de munca noastră și suntem căutați, atunci trebuie să venim în întâmpinarea șanselor. E un privilegiu pentru care sunt foarte recunoscător – faptul că muncesc.

Crezi că ești asociat mai des cu titulatura de regizor?

Habar nu am. Nu mi-am pus problema niciodată. Mi-aș dori…

Ți-ai radiografiat parcursul profesional de până acum?

N-am stat prea mult să mă gândesc, pentru că oricum am trecut dintr-un proiect în altul. Iar în momentele de pauză am scris sau m-am gândit la viitoare colaborări. Nu am cultul personalității. Am avut un prag la 30 de ani când, jucând în diverse spectacole (mainstream sau underground), am vrut să plec în Anglia. Acela a fost un rezultat al unui bilanț. Când m-am întors, am început să scriu. În capul meu, fuga asta a fost un semn că trebuie să fac mai mult de atât.

Nu sunt deloc obiectiv. Nu cred în obiectivitate. Sunt gata să mă iau de gât cu oricine îmi critică spectacolele atâta timp cât hatereala e logică și argumentată. Avem nevoie de feedback, de dialog.

Scrisul a venit dintr-o nevoie?

Nevoie, frustrare…

Frustrare vizavi de dramaturgia noastră contemporană?

Uneori. Am văzut și piese scrise bine. Dar majoritatea par să aibă tematică de suprafață. Deși contextualizate, piesele nu erau credibile. Putea fi valabilă problema, dar nu și viața personajelor în scenă. În ceea ce mă privește, am luat-o foarte încet, dar urmărind o logică: am pornit cu monologuri, apoi am scris duolog, apoi piesă în trei personaje și acum am ajuns la șase personaje.

…în căutarea unui autor…

Nu neapărat, în căutarea unei tematici sau a unor situații care mă interesează.

Cât de obiectiv reușești să fii în raport cu ceea ce creezi?

Nu sunt deloc obiectiv. Nu cred în obiectivitate. Sunt gata să mă iau de gât cu oricine îmi critică spectacolele atâta timp cât hatereala e logică și argumentată. Avem nevoie de feedback, de dialog. Mi se pare că niciun creator nu ajunge la un rezultat final la momentul premierei. Sistemul nostru are ciudățeniile lui. În străinătate sunt planificate vreo 14 reprezentații înainte, când regizorul împreună cu scenograful și actorii schimbă, schimbă și abia apoi vine critica de specialitate și evaluează spectacolul respectiv. Practic, ai trei săptămâni de repetiții, două săptămâni de șnururi, urmează avanpremierele și abia apoi premiera. Pe când la noi se face direct „serbarea”. E nevoie de mai mult profesionalism aici; actorii să învețe mult mai repede textul, decorul să fie mult mai repede gata. Asta ca să ai timp să schimbi. Dar ne adaptăm.

Ar fi, totuși, extrem de necesar un dialog între echipa de creație și niște teoreticieni.

Corect. Eu am chemat mereu oameni înainte de „serbare”. Iar dacă aș avea șnurul gata mai repede, până la premieră, aș fi primul care ar încuraja să vină lumea de specialitate, să vină colegi, oameni care lucrează în industrie și să ofere feedback. Altfel nu te îmbunătățești.

Cum reușești să primești cu detașare feedback-ul celorlalți?

Mai întâi o iei personal, mai ales că trăim într-o lume foarte sărită de pe fix. Dar după ce îți trec nervii, da, reușești să primești cu detașare. Contează, evident, și persoana care-ți spune. De bine, de rău, am avut norocul ca în București să lucrez cu colegi actori, oameni cu care am împărtășit anumite experiențe, iar atunci autoritatea lor și argumentele lor sunt înțelese mult mai repede. Iar în timp îți dezvolți un spirit critic personal, care îți spune la final „atât s-a putut cu spectacolul respectiv”. Din greșeli înveți.

Crezi că vocea critică are un ecou și în rândul publicului obișnuit sau doar la noi în breaslă?

Din ce am văzut, doar la noi în breaslă. Deocamdată. Contează mult și specificul locului. Nu știu cât de mult stă publicul să citească o critică a cuiva de specialitate. Problema cred că e tot din facultate, din punctul meu de vedere. Pentru că acolo se face o musaca. Fiecare e cu departamentul lui, fiecare stă la alt etaj și nu se comunică. Nu există foarte multe cursuri comune între secții. „Serbările” astea, adică examenele, ar trebui urmate de niște Q&A-uri, în cadrul cărora să discutăm și să schimbăm impresii. Sunt niște falii care s-au creat în timp și care au repercusiuni mai apoi.

Deja am aflat că există un fel de mișcare de solidaritate între voi, tinerii regizori. V-ați propus să urmăriți ceva anume?

E un demers de bun simț, în primul și în primul rând, și cred că trebuie să existe sprijin uman între noi. Tocmai pentru că acceptăm că suntem diferiți și încercăm să găsim o cale de comunicare și de respect față de munca celuilalt. Să vedem munca celuilalt. Să învățăm de la celălalt.

Merg tinerii regizori să vadă spectacolele colegilor?

În măsura timpului liber, bănuiesc că da. Unii merg, alții nu. Iar asta e valabil nu doar pentru regizori, ci pentru toți oamenii din industrie. Există o parte care face în mod frecvent asta, ceilalți, care stau în alte orașe, pot vedea spectacole doar în regim festivalier. Treaba asta ar trebui înfrumusețată și de un dialog ulterior. Să învățăm să dialogăm, dar nu sub un mare eu, ci pe bune, să îl ascultăm și să îi răspundem celuilalt. E un exercițiu pe care nu-l prea are societatea noastră în general. Fiecare își face insula lui de adevăr și certitudini.

În ceea ce mă privește, în măsura în care am timp, merg să văd spectacolele celorlalți. Și încerc să învăț, pentru că e despre furat în meseria asta. Chiar dacă sună destul de ticălos, de fapt nu e. Dacă îți dai timp, te deschizi și vezi ce e bun pentru tine și ce poți asimila, ai un avantaj.

Treaba asta ar trebui înfrumusețată și de un dialog ulterior. Să învățăm să dialogăm, dar nu sub un mare eu, ci pe bune, să îl ascultăm și să îi răspundem celuilalt. E un exercițiu pe care nu-l prea are societatea noastră în general. Fiecare își face insula lui de adevăr și certitudini.

Există orgolii între voi?

Evident că există.

Reușiți să le depășiți?

Uneori da, uneori nu. E o meserie făcută din orgoliu. E o nevoie de „uită-te la mine!”. Toți o facem.

Dar nu se mai poate vorbi de o competiție între voi, nu-i așa?

Nu știu, eu nu am participat la competiția asta. Eu n-am fost niciodată într-o competiție cu nimeni. Mi-am văzut de treaba mea și asta a fost. Dacă ulterior am fost alăturat unui grup de colegi, s-a întâmplat pentru că s-a întâmplat.

Poți să-mi spui un lucru pe care l-ai învățat dintr-un spectacol al unui coleg?

Uite, grija și atenția pentru imaginea scenică la Horia Suru. Modul în care își motivează actorii Vlad Cristache prin felul lui de a fi, le transferă și lor acel gen de a fi. Felul în care reușește Sânziana Stoican să creeze un cadru în care rămâi efectiv imersat. În „Pescărușul”, montat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Odeon, am fost uimit cum au pornit de la o concepție regizorală foarte îndrăzneață și cum au găsit justificări originale pe tot parcursul spectacolului. Iar de la colegi regizori mai mari… În continuare încerc – și nu cred că o să ajung să înțeleg măcar zece la sută – poezia teatrală creată de Silviu Purcărete, de ce la Andrei Șerban actorii joacă de parcă mâine nu ar mai veni, sau pe Afrim care îi ia pe actori și îi aruncă într-o constelație, iar ei se transformă atât de natural în acea anormalitate.

Aveți vreo trăsătură în comun, voi tânăra generație de regizori?

Suntem fomiști, vrem să lucrăm. Fiind la început de drum sau undeva în drum, încercăm cumva să aflăm cât mai multe despre noi prin spectacole. Personal, caut oportunități și contexte prin care să mă surprind. Și sunt convins că și colegii mei fac același lucru. Suntem precum niște copii care-și pun foarte multe „de ce”-uri.

Deci… care e cea mai mare nevoie în teatrul de astăzi?

E nevoie de o recitire a textelor clasice, din punctul meu de vedere. Ar trebui să ne uităm un pic și în afară, să vedem cum lucrează și alții, cum folosesc alte forme de limbaj teatral. Ar trebui să ne apropiem sau măcar să visăm la ele ca să avem noi cerințe. Și e nevoie de încurajarea dramaturgiei românești. Oamenii trebuie încurajați să spună povești.

Totuși, în ultimii ani, au pătruns la noi destul de multe informații legate de noile limbaje teatrale. Au fost aduse producții importante, ale marilor regizori. Cu toate astea, am senzația că nu reușim să asimilăm prea mult din ceea ce vedem…

Mie mi se pare că se experimentează destul de mult la noi. Iei un 5-10% din procesul de creație al spectacolului și încerci să îl integrezi sau să îți devină ție fundație pentru următorul spectacol. Procesul durează destul de mult timp. Și percepția spectatorului de teatru este diferită pentru că ține de o oarecare comoditate a lui. Șocul lui va fi destul de mare și inițial va respinge. E normal. Trebuie să insistăm și să nu ne pierdem încrederea. Când convingerea ta e suficient de puternică, atunci va ajunge și la spectator.

În continuare încerc – și nu cred că o să ajung să înțeleg măcar zece la sută – poezia teatrală creată de Silviu Purcărete, de ce la Andrei Șerban actorii joacă de parcă mâine nu ar mai veni, sau pe Afrim care îi ia pe actori și îi aruncă într-o constelație, iar ei se transformă atât de natural în acea anormalitate.

Am reușit să ne găsim o identitate?

Și da, și nu. Problema asta se vehicula si în perioada interbelică: suntem o cultură mică sau nu suntem o cultură mică? Suntem, totuși, o nație de 100 de ani. Nu avem cum să le avem pe toate dintr-odată. Trebuie încurajate două direcții: educația și empatia. Dacă nu le avem pe astea două, nu poți să construiești absolut nimic. Suntem între ieri și azi, dar spre deosebire de perioada anilor ’80, acum avem acces la informație și depinde de noi ce facem cu ea. E adevărat, societatea noastră naște mulți adepți ai conformismului, pentru că e mai simplu să fii docil și cuminte în banca ta, ca să beneficiezi de anumite lucruri. Dar à la longue, nu va mai funcționa.

Așa cum ai zis și tu, se rezumă totul la educație.

Una pe care noi nu prea o avem. Educația automat atrage și spiritul critic. Nu avem nici cultura dialogului. Spiritul critic, argumentat, trebuie cultivat și el va crea nevoi.

Când vine vorba de creativitate, te sperie că ar putea fi repetitivă sau epuizabilă?

Mă sperie tot. Originalitatea nu există. Motivul pentru care îmi place mult mai mult regia e pentru că îți provoacă atâtea întrebări. Evident că ele vin la pachet cu o senzație de panică, pentru că nu știi exact cum va ieși spectacolul. Dar îmi iau toată seva din lanțul ăsta interminabil de întrebări. E bine să vezi cu alți ochi de fiecare dată produsul pe care îl livrezi.

Dacă se întâmplă să te repeți în spectacol, e un lucru rău?

Cred că da. Devii fabrică. Dacă tu repeți aceleași mecanisme ani la rând, folosești aceleași forme de expresie, devine dăunător pentru toată lumea. Eu am încercat să îmi neg căutarea precedentă și să mă arunc în altceva nou, de fiecare dată. Nu merg în zone călduțe și cunoscute, caut să fie mereu diferit.

Fugi de o rețetă?

Există niște lucruri pe care le înveți în facultate, bucătăria internă a regizorului, și acolo îți faci ipoteza, dar concluziile și cum va arăta figura geometrică țin mult de context. Te adaptezi în funcție de situație.

Crezi că spectaculozitatea unei montări vine din elementul vizual sau din simpla emoție?

Și, și. Am spectacole în care nu am mizat pe partea vizuală, tocmai pentru că am considerat că povestea textului e pretabilă unei comunicări emoționale. Dar sunt și situații când mă folosesc de vizual pentru a surprinde ochiul spectatorului, să nu vadă aceeași geografie a actorilor în scenă.

Prin felul lui sincer de a reacționa la un spectacol, publicul influențează calitatea acestuia. Pentru un popor destul de docil ca al nostru, în anumite situații, cred că e nevoie de o reacție frustă, incisivă. Pentru că el va influența următoarele producții teatrale. Dacă el e suficient de vocal, îi va determina pe creatori să facă produse tot mai bune.

Crezi în rolul civic al artistului, are el puterea să dea o direcție, să formeze o opinie?

Ideal, da. Dar oricum un artist e implicat politic. Actele lui artistice sunt politice și reflectă o problemă, o traumă, o suferință a societății de acum. Prin munca lui devine un influencer. Unii teoretizează prea mult, alții nu știu deloc cum să facă asta (ca mine). Nu cred în cei care se închid în universul lor artistic și afirmă că nu au nicio legătură cu asta. E fals.

Ai zis la un moment dat că îți dorești în sală un public inteligent. Care ar fi rolul publicului așa cum îl vezi tu?

Prin felul lui sincer de a reacționa la un spectacol, publicul influențează calitatea acestuia. Pentru un popor destul de docil ca al nostru, în anumite situații, cred că e nevoie de o reacție frustă, incisivă. Pentru că el va influența următoarele producții teatrale. Dacă el e suficient de vocal, îi va determina pe creatori să facă produse tot mai bune.

E suficient de vocal publicul nostru?

Uneori da, uneori nu. Eu nu am spectacol la care lumea să fie indiferentă. Lumea ori respinge, ori iubește spectacolul. Am văzut oameni care s-au ridicat și au plecat; nicio problemă, e o atitudine. I-a iritat atât de mult, încât au plecat. Dar au rămas cu ceva. E nevoie de mai mult dialog. În felul acesta și managerii de teatru vor ști ce să ofere publicului, și oamenii înțelegând că sunt importanți pentru cei din fața lor, vor veni în întâmpinarea problemei.

Tu ce așteptări ai de la teatrul nostru românesc pe care îl vezi?

Să fie acum. Să îmi spună ceva despre acum.

Interviu publicat în Yorick.ro. 

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022