Radu Micu e actorul cu acel „je ne sais quoi”. Îl vezi jucând o singură dată și l-ai reținut. Și-a descoperit pasiunea pentru actorie la Iași, dar, ascultând chemarea Capitalei, și-a făcut studiile la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. Hotărât, ambițios și mereu cu zâmbetul pe buze, Radu Micu a experimentat nu doar lumea teatrului, ci și pe cea a cinematografiei. Și pentru că vrea să le încerce pe toate, a cochetat și cu televiziunea.

De anul trecut, el este actor în trupa Teatrului EXCELSIOR, mărturisind că această schimbare i-a adus liniște și mulțumire. Omul extremelor, Radu ne destăinuie că a învățat o grămadă de sporturi, devenind chiar campion național la unele dintre ele. Nimic nu-l sperie, cu atât mai puțin rolurile mari și spectacolele lungi, pe care chiar și le dorește în teatrul românesc. Extrem de prezent în scenă, el dă tot totul pentru fiecare rol cu forță și energie creatoare. Fie că l-ai văzut jucând la teatrele bucureștene ori în provincie la Brăila și Târgoviște, fie că ai schimbat canalul și ai nimerit vreo emisiune sau vreo reclamă în care apărea, fie că te uitai la un film și ți s-a părut că recunoști un actor român, îl știm pe Radu Micu de 20 de ani. De undeva, la un moment dat. Și mai are multe de arătat.

Povestea ta cu teatrul începe astfel…

La șase ani m-a dus mama la Teatrul de Copii „Luceafărul” din Iași, unde am văzut „Harap Alb”. Deși am două surori mai mari, acasă mă jucam mai mult singur și inventam tot felul de personaje. Aveam casete și plăci, îmi confecționam o sabie, îmi puneam o mantie și mă transformam în Harap Alb sau în cine voiam eu. Iar când am ajuns la teatru și m-am prins că oamenii pot câștiga bani și pot trăi din meseria asta, am știut că asta e ceea ce vreau să fac. Nu am mai avut deviații pe parcurs.

A fost actorie de la bun început?

Categoric. Oricum, nu prea înțelegeam eu cum stă treaba cu celelalte meserii de teatru. Chiar și la televiziune m-am prins greu că echipa cea mai mare e în spate. Pe la 14 ani am început să fac teatru de amatori în engleză, ceea ce m-a ajutat mai târziu să joc în peste 30 de filme, dintre care cred că doar două sunt românești. La 18 ani am dat admitere la actorie, mai întâi la Cluj și apoi la București.

Dar de ce ai plecat din Iași?

Am fost pornit de la început să ajung la București. Clujul a devenit o opțiune datorită părinților mei, ca soluție de back-up în cazul în care nu intram la București. Le-am zis din clasa a IX-a că voi da la teatru, dar ei nu prea m-au luat în seamă. Asta pentru că făceam multe sporturi și odată ce ajungeam la un nivel destul de avansat, căutam un altul. Mă duceam să învăț cum să fac sportul respectiv, nu să fac performanță. Și ei au crezut că e la fel și cu teatrul. Și, până la urmă, am intrat și la Cluj, și la București. Sunt foarte mulțumit că am rămas aici pentru că am avut în generație niște super colegi.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai din facultate?

Patru ani de facultate. E o perioadă specială și cu adevărat faină.

Ce impact a avut asupra ta intrarea în lumea teatrului?

M-am schimbat foarte mult de când am venit din Iași și până acum. În primii ani de facultate eram insuportabil, foarte plin de mine, emanam un fel de răutate și îngâmfare. Eram atât de sigur că viața îmi va fi atât de roz… și nu a fost.

Și ți-e ușor acum să recunoști asta?

Da, și mă bucur că recunosc, pentru că, dacă rămâneam ca atunci, ar fi fost nasol. Chiar am sunat oameni și mi-am cerut scuze pentru lucrurile pe care le-am zis încă de când eram la Cluj. De ce am fost răutăcios, nici eu nu știu. Aveam senzația că așa era motorul meu de a funcționa. Mi-a trecut. Spre norocul meu, am avut parte de întâlniri cu actori mari, care mi-au deschis ochii și m-au ajutat să înțeleg că meseria asta nu e despre orgoliul tău personal, ci despre cât poți să dai. Iar în momentul în care începi să dai, atunci apare bucuria și la asta se rezumă totul. Egoismul nu te ajută deloc. Atunci când întâlnești parteneri de acest tip, instinctul e să fii și tu la fel, dar dacă plusezi cu dărnicie, îi bulversezi.

Când au început să apară întâlnirile astea norocoase?

După facultate. În perioada studenției am stat pe cai mari, fiind colaborator patru ani la Bulandra. Primul regizor cu care am avut ocazia să lucrez a fost Alexandru Darie. După aceea am intrat în cinematografie și am zis că, dacă fac film, nu fac și teatru. Nu știu de ce. Vreo doi ani am făcut la Buftea doar telenovele și filme, ceea ce m-a ținut pe linia de plutire din punct de vedere financiar, dar m-am rupt complet de teatru. Dar la momentul respectiv nu eram convins că teatru vreau să fac, ci credeam mai mult în film. Căutam și o satisfacție materială în urma muncii mele, neștiind că și din teatru poți trăi destul de bine.

Da, dar poate că nu chiar atunci.

E posibil ca atunci să nu. Acum mă simt bine, dar sunt deja 20 de ani de când fac meseria asta. Posibil să se fi schimbat puțin contextul.

Cum te-ai acomodat cu televiziunea?

Una dintre întâlnirile din perioada aceea a fost magistrală – cea cu Oana Pellea. Într-unul dintre seriale juca rolul mamei mele, iar Răzvan Vasilescu era tata. Acel an a fost o școală pentru mine, și nu neapărat de actorie, ci de umanitate. Mi-a explicat de mii de ori că trebuie să am răbdare, ceva ce eu nu înțelegeam. Abia acum, la 35 de ani, am început să pricep la ce fel de răbdare se referea. E vorba de un timp căruia nu ai ce să-i faci, în care nu poți interveni. Trebuie să-l lași să treacă. Și odată ce începi să recunoști și să-ți dai seama că ai nevoie ca el să treacă, să se așeze anumite lucruri pe tine, atunci e momentul în care începi să te relaxezi. Cum sunt eu acum. Nu mă mai afectează dacă nu iau un casting – câte nu am luat, de fapt… Raportul de castinguri obținute e destul de mare, probabil de asta nu mă crispează unul pierdut. Mă gândesc că probabil nu era locul meu acolo. Astfel de lucruri am învățat de la Oana Pellea.

Am observat, nu doar la mine, ci și la alți colegi, următorul lucru: când ești în televiziune, totul merge brici. Mai e o perioadă după, în care ești ancorat în amintirea oamenilor în prisma a ceea ce s-a întâmplat, dar dispare și perioada respectivă. După care ajungi să vină cineva la tine și să zică că te știe de undeva. Deși te-au văzut în n seriale, își aduc aminte de ultima reclamă în care ai apărut. Și tu câte lucruri faine ai făcut pe lângă… Televiziunea e un miraj, care oferă un soi de notorietate, dar care dispare repede. Dacă vrei să fii deștept, gândește à la longue.

Te ajută televiziunea să obții celebritatea pe termen lung sau e doar un efect temporar?

O să te mire, dar eu cred că pe termen scurt. Am observat, nu doar la mine, ci și la alți colegi, următorul lucru: când ești în televiziune, totul merge brici. Mai e o perioadă după, în care ești ancorat în amintirea oamenilor în prisma a ceea ce s-a întâmplat, dar dispare și perioada respectivă. După care ajungi să vină cineva la tine și să zică că te știe de undeva. Deși te-au văzut în n seriale, își aduc aminte de ultima reclamă în care ai apărut. Și tu câte lucruri faine ai făcut pe lângă… Televiziunea e un miraj, care oferă un soi de notorietate, dar care dispare repede. Dacă vrei să fii deștept, gândește à la longue.

De la televiziune la cinematografie calea nu-i atât de lungă…

Am început în cinematografie ca actor și am făcut peste 30 de filme. În perioada asta am înțeles că la film totul ține de noroc. Și m-am prins de o chestie: faptul că iei castingul la anumiți regizori de renume te ajută să prinzi un rol mare la un moment dat. Poate nu e sigur că te va plăcea directorul de casting, dar te va lua, pentru că știe că ai mai jucat la x sau y. Mi s-a confirmat atunci când am luat un rol important în mini seria „Barbarians Rising” datorită faptului că mă văzuseră în „Gunpowder, Treason & Plot” făcut de Gillies MacKinnon, unul dintre cei mai mari regizori scoțieni, cu care am și păstrat legătura.

Apoi a urmat o perioadă în care nu am lucrat și am stat acasă, iar când am revenit în industrie m-am apucat de producție. De la dus cafele la emisiuni tv am ajuns Production Coordinator la unul dintre serialele de la HBO.

E competiția într-atât de strânsă?

Cumva da, dar am înțeles că nu trebuie să mai fug după roluri. Pentru că am realizat că din 33 de filme, faine sunt cinci și roluri am trei. Măcar în teatru ai experiența de a aduce un personaj pe lung, pe segment, să îl gândești cap-coadă.

Te regăsești mai mult în teatru sau în film?

Nu am două variante, teatru sau film. Indiferent de proiect, vreau să fiu actor. Nu cred în diferența asta, atâta timp cât îți faci meseria.

Ești un tip extravertit și spontan, îți permite filmul să fii așa?

Având în vedere că filmele noastre românești au ca protagoniști doar tipi introvertiți, care mănâncă ciorbă un sfert de oră, nu prea. Motiv pentru care am la activ atât de puține filme românești. Dar sunt bucuros că atunci când Sergiu Nicolaescu m-a văzut, m-a luat. Ce nu înțeleg regizorii de film e faptul că noi, actorii, avem capacitatea de a face personaje, oricum ar fi ele. Trebuie să știe să îmi explice cum anume vrea să fiu. Dacă e vorba de a rămâne cât mai natural, eu fiind un tip super energic îmi pot folosi resursele în direcția asta. Însă pot face și personaje în care să țin toată energia în mine. Ai nevoie de regizori care te cunosc și care au încredere în tine.

Și care să-ți dea un grad de libertate…

Nu să-ți dea neapărat libertate, dar să îți explice exact ce vor, să știe cum să facă informația să ajungă la tine. Regizorul trebuie să aibă curaj să meargă cu tine. De multe ori energia e mult mai puternică la unul care o obține, decât la unul care nu o are. Despre asta e vorba. Actor mare nu te face un regizor sau un rol, ci e vorba de destin. Nu trebuie căutat statutul acesta, pentru că e în van, îți pierzi viața.

O perioadă ai fost angajat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila și ai jucat în câteva spectacole în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Cum ai ajuns acolo?

Când am rupt orice legătură cu filmul. Mi-a zis un prieten că se căutau actori pentru spectacolul „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Așa am intrat în trupa Teatrului „Maria Filotti”. Următorii cinci ani am lucrat cu domnul Frunză – o altă școală, dar care s-a terminat la un moment dat. Eu nu cred în actorul de trupă. Dacă el are ceva de zis, o va face indiferent de context. Nu consider că trebuie să i se creeze de fiecare dată același context, cu aceiași oameni. Am mai multe valențe decât cea singulară pe care o descoperă cineva. Pe același sistem funcționează cinematografia americană, iar toți actorii lor sunt epuizați. E greu să faci asta. În timpul lucrului la ultimul film, am auzit un actor care a jucat în seriale cunoscute, plângându-se unui alt coleg despre câte promiscuități se întâmplă în jurul lor și că se săturase să le tot facă. Îl ascultam și mă întrebam dacă asta e ceea ce îmi doresc să fac… Mi-am dat seama că nu vreau să fiu cunoscut cu orice preț.

Eu nu cred în actorul de trupă. Dacă el are ceva de zis, o va face indiferent de context. Nu consider că trebuie să i se creeze de fiecare dată același context, cu aceiași oameni. Am mai multe valențe decât cea singulară pe care o descoperă cineva. Pe același sistem funcționează cinematografia americană, iar toți actorii lor sunt epuizați. E greu să faci asta.

Crezi că e mai avantajos pentru un actor tânăr să înceapă într-un teatru din provincie?

Oriunde e avantajos să începi. Oriunde ți se oferă ocazia, pentru că acum sunt puține ocazii. Unde prinzi, acolo te duci. Du-te oriunde pentru că într-o zi vei ajunge și la București și te va vedea cineva! Știu că aici e miezul, aici se întâmplă majoritatea producțiilor mari, dar până acolo trebuie să îți faci mâna. Nu am pățit-o în teatru, ci în film. M-am întâlnit pe platou cu Bob Hoskins, pe care îl știam de când eram copil. Și acum îl aveam în față. Trebuia să mă duc la el, să-l abordez cu nonșalanță, dar când l-am văzut, nu am putut să fac nimic. El s-a prins și mi-a oferit o lecție foarte bună. A zis „five minutes break for a tea”, m-a luat la un ceai și a stat de vorbă cu mine chestii uzuale. M-a calmat și m-a liniștit. Am intrat înapoi pe set ca amici. Una e să lucrezi cu prieteni și alta e să lucrezi cu „granguri”. Am lucrat și cu astfel de oameni, am lucrat chiar și cu un stâlp. Și când am întrebat ce e asta, mi-au zis că e eyeline-ul partenerului pentru că el se odihnește. Eram și foarte tânăr, iar când situația a fost invers, eu am jucat stâlpul. Nu știu dacă a fost bine sau nu, dar dacă s-ar fi întâmplat după întâlnirea cu Bob Hoskins, probabil aș fi procedat altfel. Eram mai tânăr și nu știam că altfel se rezolvă problema.

Să înțeleg că ai avut multe astfel de experiențe până acum…

Da, dar m-am prins greu de anumite lucruri. După ce mi-am dat demisia de la Brăila, m-am cam rupt de teatru. Doi ani de zile am mai colaborat cu teatrul din Brăila și cu cel din Târgoviște, dar cam atât. Nu mi-a plăcut niciodată să stau la bere cu regizorii și să frecventez aceleași locuri cu ei, doar-doar mă vede și pe mine cineva. Nu mi se pare un lucru corect deloc. La început aveam senzația că, dacă sunt eu destul de bun, e suficient. Nu e, dar eu tot o să-mi mențin părerea. Vreau să fim prieteni, dar nu într-un astfel de context. Plus că apoi ar trebui să mă abțin să-mi spun părerea, iar asta nu e bine pentru că într-un proces de creație părerile conflictuale nasc monștri faini. Dacă le lăsăm și suntem de acord tot timpul cu ce zice cel din față noastră devine muncă de uzină.

Dacă te-ai rupt de teatru, te-ai reîntors la film și te-ai apucat de producție?

Da, dar întotdeauna am avut o ancoră în teatru – ba un spectacol cu Iulia Lumânare, ba o colaborare cu Chris Simion. Mi-am dat seama că nu e bine să te rupi chiar de tot. Dar după cei patru ani, m-am lămurit că nu îmi place nici zona de producție, cu munca de birou și minciunile pe care trebuia să le spun oamenilor. Toate lucrurile astea mă consumau fizic și am ajuns până în punctul în care mă durea în plexul solar, stomacul. Între a mă duce la un doctor și a mă duce acasă, am ales a doua variantă și am văzut că nu mi-a mai fost rău. Mi-am dat seama că nu e în regulă și că nu vreau să mor pentru 50 de dolari pe zi.

Ceva trebuia să se schimbe. Ce s-a întâmplat?

M-a sunat la un moment dat prietena mea, regizoarea Anca Colțeanu, și mi-a propus să colaborăm la spectacolul „Party”. Și am zis da. Apoi am aflat de concursurile de la Nottara și de la Comedie. Dar am aflat că mulți colaboratori de la Comedie, care deja lucrau de zece ani în acel teatru, nu sunt angajați și nu am înțeles de ce. Din motivul acesta nici nu m-am prezentat la concurs, nu mi se părea corect să se mai facă unul, dacă existau oamenii aceia. Dă concurs doar dacă ești în căutare de oameni noi. Cum a fost cazul la EXCELSIOR – au vrut să mărească trupa. Și sunt mega mulțumit că am intrat în acest colectiv. N-aș fi fost atât de mulțumit nici dacă aș fi intrat la Bulandra, pentru că nu aș fi jucat rolurile pe care le-am avut aici într-un an de zile.

Faptul că ai intrat acum în trupa de la EXCELSIOR îți oferă un sentiment de stabilitate, că te-ai legat de un loc?

În fiecare dimineață, pe cuvânt, îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai încep cu fugit la un birou, ci cu un text în față, la o cafea și stau cât se poate de relaxat. E o bucurie reală fiecare dimineață și aveam nevoie de asta. Am liniștea că nu trebuie să fug la castinguri și să mă agit. Eu am treabă.

Plus că e ceva ce crește odată cu voi, un colectiv cu spirit tânăr.

Asta e bine. Sperăm ca și regizorii să vadă lucrurile acestea și să vină să lucreze cu noi. Dar în orice caz, în primul an de zile să joci Bufonul din „Lear”, Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă”, Matamor din „Iluzia comică”, Prâslea din „Prâslea cel voinic și merele de aur”… am intrat în aproape toate premierele. Și toate sunt într-adevăr minunate. Cel mai drag spectacol îmi e „Iluzia comică” de Corneille. Mi-a plăcut acolo o chestie pe care a observat-o și Alina Epîngeac, când a scris despre spectacol: și-a dat seama că noi am vrut să dăm timpul înapoi, să nu ne mai grăbim și să creăm starea de teatru. O stare care s-a cam pierdut. Eu sunt singurul din distribuția aceea care a văzut spectacolul montat de Alexandru Darie, un spectacol pe care îl visam noaptea. Văzusem fotografii în revista „Scena”, apoi am citit textul și mi l-am imaginat. A fost primul spectacol pe care l-am văzut în București, iar ocazia de a juca acum în el m-a uns pe suflet. Și mai e ceva… Primul rol pe care l-am avut la EXCELSIOR a fost Bufonul din „Lear”. Monologul pe care l-am pregătit pentru examenul de admitere la facultate a fost fix acesta. Nu am cum să nu le iau personal.

Cu ce trebuie să vină un regizor în ajutorul actorului în procesul de creație?

Îmi place ca atunci când citesc piesa și îmi știu personajul, să-i dau un contur. Iar eu îmi formez o părere despre el în funcție de situațiile contextuale. Acele situații aș vrea ca regizorul să le aibă foarte clar stabilite. Pentru că de multe ori totul e incert și se face din mers. Nu poate fi așa pentru că trebuie să știi unde ajunge fiecare personaj în parte până la final. Nu există punctul de pe i de multe ori. Ce am apreciat la regizorii mari cu care am lucrat a fost faptul că mi-au dat elan și încredere să mă las în situație și să mă duc cât mai mult. Regizorii mai tineri se sperie. Ar trebui să înțeleagă faptul că ce se întâmplă pe scenă nu se va potrivi niciodată cu ceea ce visează ei. După prima lectură îi vezi dezamăgiți că nu sună așa cum se așteptau. Mi-aș dori să văd relaxarea momentului în timpul creației, să vezi ce e în fața ta. Dacă în actorie trebuie să fii deschis, cam așa e și cu regizorii. Ai în mare schița, dar vezi ce îți propune fiecare actor și acceptă.

În lucrul cu regizorii tineri, poți să compensezi tu ca actor cu experiența ta, să îl ajuți să construiască spectacolul?

Nu cu toți, dar cu o parte da. Anca Ciuclaru e un exemplu care a acceptat foarte mult. A venit cu o idee despre textul ăsta („Iluzia comică” de Corneille), dar când ne vedea pe noi în scenă venind cu o energie creatoare i se părea bun ceea ce făceam. Așa cred că putem contura lucrurile.

De obicei spui ce ai de zis, nu?

Am început să mă mai cenzurez. Cred că e datorită vârstei. Copil fiind, ziceam cam tot și mi-am dat seama că mi-am făcut mulți dușmani din cauza asta. Diplomația își are locul ei. Uneori trebuie să știi să taci. Și uneori, dacă taci și ai răbdare, pot veni apoi lucruri faine. În toți anii ăștia, mi-am dat seama că un proiect din zece e absolut minunat.

Și asta compensează altele mai nereușite…

Da, dar e unul din zece, ține minte. Cam ăsta e procentul. Hai două maxim. În rest, opt sunt ratate din nmotive.

Dacă nu rezonezi cu un personaj, cât de greu îți e să îl duci până la capăt?

Nu există așa ceva. Cred că fiecare are o chestie personală pe care o poate spune printr-un anumit personaj.

M-am săturat de spectacole pe care trebuie să le terminăm într-o oră și 20 de minute pentru că se plictisește publicul. Cât durează să spunem povestea, atâta trebuie să fie și spectacolul. Dacă spectatorul s-a plictisit pentru că eu nu am reușit să-l țin captivat, aici apare problema. Dar nu tai din povestește că el se plictisește. Una e un actor care poate să îți ducă un spectacol și după o oră să fie epuizat și alta e să duci aproape trei ore și să mai și zâmbești la final.

Ai făcut împreună cu Bogdan Albulescu un mini serial pe Youtube, „Fără granițe”. Cum v-a venit ideea?

Din perioada în care nu am lucrat. Într-un an am ajuns campion național la tir cu arcul și în al doilea an am plecat de acasă fără nimic la mine, împreună cu Bogdan. A fost un proiect născut din disperarea de a face ceva. Am luat o cameră și am plecat, fără să știu ce urma să fac. Au fost alături de noi producătoare Emilia Vlad și regizorul Alexandru Fotea. Am făcut trei episoade, unul în Munții Făgăraș, cum să te descurci fără bani în Praga și o zi fără somn. Ne-am oprit din serie, pentru că nici măcar nu ne-am gândit că vom face ceva concret cu ele.

Dar a fost un pariu personal sau și artistic într-o oarecare măsură?

N-a fost niciun statement artistic.

Ești un tip al extremelor?

Clar.

Care ar fi o provocare pe care n-ai făcut-o până acum?

Nu știu ce ar mai fi… am și pilotat un avion acum trei ani. Mi-a plăcut la nebunie experiența. Sunt un om care, dacă vrea să facă ceva, acționează. Nu știu dacă e bine sau e rău. Dar am început să mai filtrez lucrurile.

Ce tip de spectacole te provoacă?

Lungi. M-am săturat de spectacole pe care trebuie să le terminăm într-o oră și 20 de minute pentru că se plictisește publicul. Cât durează să spunem povestea, atâta trebuie să fie și spectacolul. Dacă spectatorul s-a plictisit pentru că eu nu am reușit să-l țin captivat, aici apare problema. Dar nu tai din povestește că el se plictisește. Una e un actor care poate să îți ducă un spectacol și după o oră să fie epuizat și alta e să duci aproape trei ore și să mai și zâmbești la final. Vreau spectacole lungi și visez să fac „Hamlet” în varianta integrală, oricât ar dura. Plus că e un rol pe care nu îl poți construi în trei luni, ci trebuie să lucrezi la el chiar și doi ani, dacă e nevoie. Apropo, sunt cinci variante ale textului shakespearian și nu traduceri, ci originale.

Cum e actorul Radu Micu?

Viu… sper. Deschis, îngăduitor. Mă simt liniștit și așezat. Am senzația că teatrul nu e despre fugă, ci back to the roots. Să nu ne dăm noi după public, ci pe el să îl aducem cât mai aproape de noi.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022