Ștefan Pavel e acel actor carismatic, a cărui prezență o observi imediat. Face parte din tânăra generație de actori, vine din Buzău și nimic nu e mai important pentru el ca viețile pe care le trăiește pe scenă pentru ceilalți. Modest și extrem de muncitor, Ștefan Pavel are un vis pentru care se aruncă în orice provocare: să facă oamenii să uite de probleme și, în schimb, să râdă din răsputeri. Crede în puterea miraculoasă și terapeutică a comediei, dar și în polivalența artistului de astăzi, care trebuie să fie pregătit să facă orice, nu doar teatru.

Absolvent de actorie la UNATC, (licență – promoția 2012, clasa prof.univ.dr. Doru Ana și master – promoția 2014, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag), Ștefan Pavel a făcut primele cuceriri chiar de la Gala Absolvenților, unde a obținut, în 2014, Premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul Mr. Martin din spectacolul „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu. A participat de trei ori la Gala HOP, iar în 2016 câștigă Premiul pentru prestație și rostire scenică. A avut la el doar un geamantan, o chitară, niște versuri de Shakespeare și două arme secrete: sinceritate și emoție. Joacă mult în spațiile independente bucureștene, dar și la Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis și colaborează cu teatrele din țară.

Când l-am întrebat care ar fi singurul lucru pe care l-ar lua cu el dacă ar pleca pe o insulă pustie, am fost sigură că va răspunde: zâmbetul. Însă răspunsul lui a fost…

Mi-aș pune într-o sticlă fotografiile tuturor oamenilor dragi sufletului meu. Ca în solitudinea insulei mele să scriu pe verso poezii și, când strâng de un volum, să le pun înapoi în sticlă și să le lansez pe mare.

Ce urăști cel mai tare să fii întrebat?

Zi-mi părerea ta sinceră despre mine și nu mă supăr… Mhm…

De-a ce se juca micul Ștefan Pavel?

În afară de jocurile din fața blocului (Pătrățica, tenis cu piciorul), chiar îmi plăcea să ascult teatru radiofonic, la plăci vechi. Aveam un pick-up, iar când plecau ai mei de acasă îmi puneam și-i ascultam pe Amza Pellea și Toma Caragiu. Stăteam toată ziua și doar asta făceam până învățam scheciurile pe de rost. Ascultam radio, mai dansam prin casă, îmi puneam o pătură pe mine și făceam mici momente, dar nu cred că era ceva embrionar acolo.

Care crezi că e funcția jocului în lucrul actorului cu sine însuși?

E cam primordială. Cam asta facem noi, ne jucăm. Atunci când conștientizezi asta, ajungi la o libertate de care ai nevoie ca să treci peste frica de eșec, frica de fals, peste toate fricile care te înfrânează.

Dar el are și reguli.

Da, dar nu te deranjează. Le accepți și te arunci între ele. Liviu Lucaci face o paralelă frumoasă în cartea lui între actorul de teatru și jucătorul de baschet. Acolo toți jucătorii cunosc parcursul, unde trebuie să ajungă mingea, că nu ai voie să o atingi cu piciorul… Accepți regulile, joci jocul, iar regulile nu îl îngrădesc, ci îl fac să existe.

Ți-ai găsit vreo structură în construirea unui rol?

Sunt unele structuri după care funcționez. Dacă nu le ai, cred că te ia depresia. Trebuie să ai o bază de la care să pornești mereu pentru că altfel, dacă ești foarte haotic, îți va ieși rolul o dată, de două ori, dar apoi, când nu îți e foarte aproape personajul, te demoralizează faptul că nu-ți mai iese și asta nu e deloc constructiv. Pornesc de la text întotdeauna, încerc să asimilez toată informația ascunsă acolo și de acolo plec în căutarea lui. Apoi încerc să văd dacă unele din experiențele personajului sunt comune cu ale mele, dacă nu, cu ce le pot asocia. Am deprins lucrurile astea de când eram la master, în facultate. Dar le mai și dibuiesc…

Cum ești sigur dacă ți-ai ieșit un rol?

Nu știu dacă sunt sigur vreodată… Mie îmi place mult să fac comedie, iar acolo e mai simplu de simțit dacă e bine ceea ce faci sau nu. Pentru că te gândești ce construcție poți folosi din anumite replici ca ele să aibă un anumit efect. Iar când se râde, înseamnă că e bine. Dar nu e doar despre asta. Succesul unui rol nu se poate cuantifica prin râsetele stârnite. Dar pentru mine e o funcție importantă a teatrului, să îl facă pe spectator să râdă, să se amuze; e parte din catharsis.

Mie îmi place mult să fac comedie, iar acolo e mai simplu de simțit dacă e bine ceea ce faci sau nu. Pentru că te gândești ce construcție poți folosi din anumite replici ca ele să aibă un anumit efect. Iar când se râde, înseamnă că e bine. Dar nu e doar despre asta. Succesul unui rol nu se poate cuantifica prin râsetele stârnite. Dar pentru mine e o funcție importantă a teatrului, să îl facă pe spectator să râdă, să se amuze; e parte din catharsis.

Atunci ce e râsul pentru tine?

Am citit undeva că atunci când râzi, te detașezi de viață. Dacă ești implicat într-o problemă dramatică, nu poți să râzi; o faci doar când ești în afara situației. Pentru mine râsul înseamnă detașare și forța de a privi lucrurile din afară. Așa îți dai seama care e adevărul, de fapt. Unii se iubesc, se despart și peste o lună sunt iar împreună și o iau de la capăt. Din afară e comic, dar ei suferă în interior.

Cum îți antrenezi spiritul ludic?

Într-adevăr, trebuie antrenat. Uite, spre exemplu, dacă ești în depresie înseamnă că te uiți în jurul tău și nu poți observa lucrurile acelea frumoase și simple care, altfel, te-ar schimba cumva. În starea respectivă nu reușești să primești stimulii exteriori sau nu reacționezi la ei. Ca să poți să te joci, trebuie să fii permanent conectat la exterior. Cam ăsta e exercițiul pe care încerc să îl fac. Când am spectacol încerc ca atunci când ajung la teatru să mă racordez la colegi, la ce face fiecare, să fiu prezent. Dacă vezi și ești văzut, te poți juca mai bine. Încerc să fiu atent la lumea din jurul meu.

Simți că lumea din jurul tău e și ea atentă la tine?

Cred că depinde. Știi cum e, ascultăm nu ca să înțelegem, ci ca să putem să răspundem înapoi. Depinde cu cine vorbești. Oamenii au diverse probleme și fiecare ascultă atât cât poate, dar, în general, eu și prietenii mei ne ascultăm reciproc. Sunt norocos din punctul ăsta de vedere.

În spectacolul „Cei doi tineri din Verona” după Shakespeare, montat de Vlad Trifaș la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, convenția se mută într-o sală de clasă a unor elevi care joacă piesa asta. În construcția unui personaj-copil, cât de ușor este pentru un actor să își acceseze amintirile din copilărie ca să se ajute de ele?

Asta e în funcție de ce copilărie a avut și dacă e benefic să acceseze zona asta. La primul monolog al lui Launce, asocierea pe care o fac este cu plecarea mea de acasă, de la Buzău. Era plecarea aia de acasă. Părăseam căminul meu de acasă ca să mă duc la căminul meu de pe Moise Nicoară. Și chiar am imaginea asta cu mine în tren, mama fiind pe peron și făcându-mi cu mâna, când mi-au dat lacrimile. Personajul uită mai târziu totul, dar pasul e foarte greu de făcut. Nu știi cum o să te transformi și cât de simplu va fi.

Ți-e frică de necunoscut?

Da, normal, ca fiecăruia. Dar am nebunia de a mă arunca în necunoscut și apoi văd ce se întâmplă. C-o fi bine, c-o fi rău… nu știu.

Când ai dat prima oară cu ochii de teatru și ce te-a fascinat atunci?

La Buzău am dat cu ochii prima oară de teatru pentru că ai mei mă duceau destul de des. Și îmi amintesc că am mers la „Doctor fără voie”, iar la aplauze a coborât o actriță de pe scenă și a dat mâna cu mine. Și-am zis „wow”, am făcut contact cu o altă lume! Mergeam mult la teatru și nu știam exact ce, dar îmi plăcea mult de tot acolo. Iar prin clasa a III-a ne-a întrebat învățătoarea ce vrem să ne facem, iar eu am răspuns că actor. Apoi am abandonat ideea, dar m-am întors. Știu că asta aș fi putut face cel mai bine.

Ce te-a ajutat teatrul să descoperi despre tine?

M-a ajutat să descopăr și să pot să vorbesc despre lucruri pe care alții le bagă sub preș; despre problemele personale sau cum să pun punctul pe „i”. Să mă întreb ce anume mă determină să fiu într-o anumită stare și să găsesc un răspuns. Așa cred că putem să sondăm mai bine în interiorul nostru și să descoperim sursele de nefericire poate mai bine decât alți oameni. Altfel, m-a învățat să fiu generos în general și în special în scenă, pentru că acolo e lucru de echipă. Și să ascult oamenii.

Oare nu e bine să ai o doză de egoism în teatru, având în vedere competiția?

Vezi tu, competiția aia acerbă e doar în ochii noștri, publicul nu o percepe la fel. Atunci când actorii ies la aplauze, publicul nu se gândește la ordinea în care apar ei, ci o face după preferințe, în funcție de cât de mult i-a plăcut un anumit personaj. E un dozaj destul de fin, dar ca să iasă teatru bun, trebuie să existe un echilibru. Are loc un schimb, dai și primești.

Teatrul m-a ajutat să descopăr și să pot să vorbesc despre lucruri pe care alții le bagă sub preș; despre problemele personale sau cum să pun punctul pe „i”. Să mă întreb ce anume mă determină să fiu într-o anumită stare și să găsesc un răspuns. Așa cred că putem să sondăm mai bine în interiorul nostru și să descoperim sursele de nefericire poate mai bine decât alți oameni.

Te-a salvat vreodată teatrul dintr-o problemă existențială?

Da, mereu. În viață nu știu câte răspunsuri mi-am dat până acum sau cât de eficace sunt în ceea ce-mi propun, dar pentru mine e fundamental ca pe scenă să fiu varianta mea cea mai bună. În plan personal, ne mai descurcăm, mai greșim, mai scăpăm, ne mai adunăm de pe jos. E greu și încă nu am exercițiul de a lăsa deoparte complet problemele personale. Înveți să privești cu alți ochi, iar când ești acolo pui totul pe pauză.

Căutarea trebuie să fie starea permanentă a unui actor?

Da! Cum zicea Ion Cojar, actoria e un stil de viață și un mod de a gândi. În „Jurnalul” său, Sebastian povestește cum se apuca să scrie un roman – mergea pe stradă și încerca să surprindă un gest, o privire, o strângere de mână altfel și pe toate le înmagazina ca să le folosească mai târziu. Trebuie să cauți. De fapt, când începi să pătrunzi această ceață densă a actoriei și începi să pricepi câteva lucruri din fiecare monolog, realizezi că nu e atât de complicat pe cât pare. Treaba noastră este să traducem semnele alea în lucruri omenești, care atunci când le trăiești, nu ți se par deloc complicate. Nu e greu să minți, nu e greu să fii înșelat… pur și simplu e ca și când ai trăi. Așa că trebuie să cercetezi foarte amănunțit viața asta și să fii atent la oameni și la tine.

Tu ce cauți acum în teatru?

Sunt într-o perioadă în care încerc să cresc cât pot de mult. Am fost norocos, deși am avut și perioade grele, evident, dar mereu am avut ceva de făcut. Îmi ocupam mereu timpul cu ceva și, cu toate astea, simțeam că stau, că nu joc. Acum am ajuns într-o perioadă în care joc și încerc, cu fiecare spectacol, să mai învăț câte ceva, să mai omor din frici… Au fost și seri în care îmi venea pur și simplu să plec de acolo, să fac orice altceva, dar să nu intru pe scena aia că o să mor.

Pentru că?

De emoții, de teamă că va fi prost. Și nu e doar cazul meu, ci al multor actori la început de drum. E fundamental ca un actor să aibă încredere în el și să fie încrezător că ce face acolo e bine. Practic, e primul pas spre înflorire. Altfel, dacă intri cu frâna de mână trasă, nu-ți dai voie să te duci acolo.

Dar e suficientă doar încrederea în tine sau ai nevoie și de susținerea celorlalți?

Mie, momentan, nu îmi e suficientă doar încrederea în mine, dar cred că treptat apare și susținerea celorlalți. Acum asta încerc să fac: să mă acomodez cu public numeros, cu texte mai mult sau mai puțin bune. Dacă muncești suficient, nu are cum să iasă prost.

Ce faci când nu joci?

Cred că nu destule câte ar trebui să fac. Ies cu prietenii, mă plimb, citesc, mă uit la filme, bat la tobe, cânt la chitară, încerc să-mi termin lucrarea de doctorat… Vreau să recuperez și să mă îmbogățesc, să adun material pentru următoarele proiecte.

Cum încearcă să intre în diferite proiecte un actor tânăr, freelancer, la început de drum?

Ce să facă, plânge în pumni acasă. Joacă pe 10-12 lei în tot felul de bombe, face mici proiecte cu colegii lui pe care le joacă cu încredere și mare avânt, la care oamenii nu vin. Am jucat în apartament, sub chiuvete, cu saci pe mine, în subsoluri, în uzine de apă, în autobuze, în mașini. Sună mișto, doar că uneori îți dorești să fii și sub cupola unei instituții. Asta e partea frumoasă în universitate – și dacă aș avea bani, m-aș mai înscrie și la regie, și la teatrologie, m-aș întoarce în facultate oricând –, e cupola universitară care te protejează. Îți dai un răgaz să mai studiezi, să mai afli câte ceva. Un actor angajat, care e angrenat într-o trupă sau care are un mentor și poate să crească, e puțin mai liniștit pentru că știe că cineva se preocupă de el, că cineva îi dă să joace rolurile pe care ar trebui să le joace, cineva are grijă de cariera lui. Un actor freelancer la început de drum se zbate în acest haos și încearcă să găsească o cale.

Dar crezi că există suficiente șanse pentru tinerii actori, la momentul actual?

Există, sigur. Mă uit și eu în jur și văd că există. If there`s a will, there`s a way. Doar că nu e chiar ușor. Merg la castinguri, atunci când aflu de ele, merg la concursuri, peste tot. Și fac orice. Am făcut și reclame, și scurt metraje, am încercat și dramă, și comedie. Mi se pare că actorul din ziua de astăzi trebuie să fie pregătit să facă orice, nu doar teatru, ci și film sau televiziune. Nu cred că mai e timpul actorului doar de teatru.

Ți se pare suficient de autentic teatrul nostru?

Încep cu o paranteză – înainte de orice, ar trebui ca genul teatral care se numește comedie să nu mai fie atât de blamat. Parcă e trecut sub semnul tăcerii, ca un fel de parte a teatrului de joasă calitate, care nu ar trebui menționată. Avem prejudecata că genul comediei e teatru prost. Nu e adevărat; comedia e un gen necesar. Comedia nu e un gen minor!

Revenind, cred că teatrul contemporan ar trebui să fie ceva mai ancorat în ceea ce trăim. Suntem destul de cuminți în ceea ce creăm. Eu, dacă ies pe stradă acum și mă duc până acasă, văd cel puțin cinci nebuni care fac o scenă extrem de teatrală. Ieri m-am dus la farmacie și a intrat unul care voia să fure o cremă de 50 lei, cu care nu avea ce să facă pentru că era o cremă de mâncărimi. Trebuie să fim ceva mai curajoși pentru că în societatea noastră avem destule hibe despre care trebuie să vorbim. Să fie teatrul mai aproape de societate și de nevoile ei. Poate ne lipsește spiritul revoluționar. Spectacolele ontologice care ne-au rămas în cap, ale lui Tocilescu, Pintilie, au avut curajul de a spune ceva împotriva unui sistem care te putea omorî pentru asta. Să ne înțelegem, îmi place Brecht, dar când merg la teatru vreau să fiu „mințit” în sensul mașinăriei de iluzii: vreau fum, vreau ștăngi coborâte. Doar că lucrurile ar trebui să fie mai conectate la realitatea imediată.

Înainte de orice, ar trebui ca genul teatral care se numește comedie să nu mai fie atât de blamat. Parcă e trecut sub semnul tăcerii, ca un fel de parte a teatrului de joasă calitate, care nu ar trebui menționată. Avem prejudecata că genul comediei e teatru prost. Nu e adevărat; comedia e un gen necesar. Comedia nu e un gen minor!

În 2016 ai fost la Gala HOP cu o pălărie și-o chitară, cu Shakespeare la purtător și-ai plecat acasă cu Premiul pentru prestație și rostire scenică. Ce s-a schimbat după experiența respectivă?

Practic, a fost un proiect pe care l-am început imediat după, la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. Însă, apropo de încredere în forțele proprii, m-a ajutat pentru că am spus un monolog în fața unor artiști importanți; au fost acolo doamna Mariana Mihuț și domnul Victor Rebengiuc, cu care m-am întâlnit mai târziu la Buzău și m-au recunoscut. Am devenit un pic mai sigur pe mine, m-am reîntâlnit cu foști colegi, a fost foarte faină experiența per total. Și am participat de trei ori chiar. Le recomand tuturor actorilor să ajungă acolo măcar o dată pentru că e un test pe care trebuie să îl treci.

Au premiile un rol de încurajare pentru tinerii actori?

Depinde ce premii. Și depinde de structura fiecăruia. Dacă pe tine un premiu te face să te simți mai bine și îți certifică valoarea, atunci da. Dar cred că mai important ar fi ca un premiu să genereze un spectacol sau o întâlnire viitoare. Teoria mea e că atunci când iei un premiu, te bucuri în seara respectivă, zici „gata, ești și tu cineva!” (râde) și apoi, a doua zi dimineață, o iei de la capăt și te duci la repetiții.

Care crezi că sunt calitățile care compun un actor bun?

Să aibă simțul umorului, inteligență scenică, să fie generos cu partenerii, să fie serios, să respecte textul, să aibă un suflet vibrant și să fie sensibil, să nu rupă decorul, să nu strice ușile… mi s-a mai întâmplat și mie.

La ce te referi prin inteligență scenică?

Atunci când îți construiești parcursul unui personaj, trebuie să știi unde poți plusa, cum îl poți modifica în funcție de scenă și context și cum să îți temperezi trăirile. Chiar vorbeam recent cu niște prieteni despre faptul că ar trebui să dai tot timpul 50%-60% din ce poți tu de fapt, să nu arzi pe scenă și să îți rupi corzile vocale că nu despre asta e vorba. Trebuie să fii mereu stăpân pe toate calitățile și abilitățile tale și să le întrebuințezi cu inteligență. Și să nu te ia nimic pe nepregătite.

Crezi în actorul cu har sau cu meșteșug?

Ceea ce definești tu prin har e scânteia aceea pe care nu poți s-o explici și care îl face pe unul să strălucească pe scenă și pe altul să fie doar corect. Oricum asta vine doar de sus și, cu siguranță, nu există un actor mare care să-și folosească doar talentul. Există actori mari care își înțeleg harul, dar îl muncesc din greu, pentru că doar așa îl poți îmblânzi și domestici, ca să îl folosești. Dacă intri în luptă cu gândul că ai talent și o să te scoți cumva, n-o să meargă decât de puține ori, iar la un moment dat o să descoperi că rămâi fără resurse. Nu cred că există actor mare fără meșteșug.

Crezi că e o condiție pentru un actor celebritatea?

Se întâmplă un fenomen interesant, care apare la actorii de comedie în special. Dacă spectatorii cunosc actorul, atunci când intră pe scenă, cumva oamenii sunt asigurați că el va face comedie și se relaxează în scaun știind că vor vedea ceva bun. La anumite spectacole simt lucrul ăsta, intru și îmi dau seama că lumea nu mă știe de nicăieri, nu știe de unde să mă ia și trebuie să muncesc, să muncesc, să muncesc ca până la ultima scenă să îi conving. În acel punct mi-e cel mai ușor pentru că nu trebuie să mai fac mare lucru, atunci deja le devii simpatic. Trebuie să te îndrăgească lumea. Celebritatea… nu știu cum e, că nu o am. Dar, până la urmă, nu trebuie să ne ascundem după deget, ne-am făcut actori pentru că ne place să fim iubiți și să-i facem pe oameni să râdă.

Funcționează râsul terapeutic și în viața reală sau doar la teatru?

Da, cum să nu. Deși n-aș zice că sunt chiar cel mai vesel om, dar sunt convins că, atunci când ești vesel, e totul mai frumos. Sunt lucruri mărunte care-ți pot strica ziua sau viața, dar nu avem așa mult pentru toate nimicurile. E mai sănătos să nu le vezi sau să treci peste ele sau să încerci pe cât posibil să rămâi optimist, chiar dacă nu ne iese mereu.

Există actori mari care își înțeleg harul, dar îl muncesc din greu, pentru că doar așa îl poți îmblânzi și domestici, ca să îl folosești. Dacă intri în luptă cu gândul că ai talent și o să te scoți cumva, n-o să meargă decât de puține ori, iar la un moment dat o să descoperi că rămâi fără resurse. Nu cred că există actor mare fără meșteșug.

Cât de sincer îți dai voie să fii în scenă, dai tot din tine?

Da, eu cam ăsta sunt. De multe ori, înainte să înceapă spectacolul, îmi pun întrebarea: ce vreau eu să fac în seara asta? Bun sau prost, cum oi fi, dar vreau să fiu sincer. Nu îmi place să mint. Mă simt prost dacă nu transpir și dacă ies uscat din scenă.

Și nu te consumă prea mult asta?

Nu, în niciun caz. E ceea ce îmi place să fac. Într-adevăr, e obositor și apoi am nevoie să mă duc acasă să dorm. Dar se compensează.

Cum te încarci energetic pentru un spectacol?

Dorm înainte de spectacol 12 ore. Vreau să mă odihnesc cât mai bine și să nu-mi irosesc energia până la spectacol. Și de la oameni, evident. Iar la comedie se simte asta poate cel mai bine.

Are spațiul în care joci energia lui?

Măi, da. Iarăși mă întorc la Sebastian, citeam despre cum a fost el la un teatru din Paris. Spunea într-un articol că dacă e să privim teatrul ca ansamblu, ca edificiu, asta e o funcție primordială. Acolo trebuie să fie un anumit tip de public, un anumit gen de spectacole. Da, contează asta mult. Sunt unele săli care au energia lor, altele care nu o au. Și mai depinde și de intimitatea sălii. Dar e important să te racordezi la energia spațiului. Tu, ca actor, trebuie să umpli spațiul cu energia ta.

Ce faci atunci când dai de o ușă închisă? Cauți cheia, renunți și cauți în altă parte sau intri pe geam?

Cred că renunț. Când văd că ceva nu merge, mă retrag, nu sunt genul insistent.

Cât de tare te poate descuraja eșecul?

Oho, foarte tare! Mai sunt și seri mai slabe, mai dai o bâlbă, ratezi ceva, mai sari o replică… mă afectează destul de tare și stau și mă gândesc la asta. Acolo e viața mea și vreau să dau tot și când nu-mi iese, mă cam supăr.

Ce fel de public ți-ai dori să ai la spectacolele tale?

Mi-aș dori să am un public mai deschis și care să aibă încredere. E greu când sunt în sală morocănoși. Aș vrea să am un public așa cum sunt și eu: sincer.

Care crezi că este puterea magică a teatrului?

Am seri când sunt trist și mă duc la teatru. Iar când acolo e frumos și bine, îți dorești să nu se termine. Nu mai vrei să te întorci la problemele tale pentru că uiți și te detașezi. Ieși din viața ta, cu grijile tale și descoperi problemele altora care seamănă sau nu cu alte tale. Puterea magică stă în mâinile oamenilor de acolo care te fac să nu mai ai noțiunea timpului.

Ai vreun moment preferat în parcursul unui spectacol?

Acolo, după ce ai făcut pasul acela. După ce ți-ai dat seama că nu e chiar atât de greu. Sunt personaje și personaje, unele sunt mai apropiate de tine, iar altele nu. Iar la alea am emoții mai mari. Dar când intru, îmi dau seama că e destul de simplu.

Convinge-mă într-o propoziție că Ștefan Pavel este un tânăr actor care are ceva de spus teatrului românesc.

Nimic nu e mai important pentru mine ca viețile pe care le trăiesc acolo pe scenă pentru alți oameni. Teatrul mi-a dovedit că nu mă lasă niciodată la greu. E acea parte a vieții mele care mi-a demonstrat că dacă vreau cu adevărat ceva și muncesc suficient de mult, se întâmplă.

Interviu publicat în Yorick.ro.

KroniKool.ro - all rights reserved | 2022