Stop joc. O lume nouă, reguli noi!
Hai să încercăm un joc. Închide ochii și imaginează-ți că am ajuns în țara ultimului dintre ultimele războaie! Suntem doi copii care își dau întâlnire pe ruinele unui fost oraș, unde, printre dărâmături și praf, găsim bucuria unei reprize de fotbal, unde putem să învățăm să ne legăm șireturile unul celuilalt, unde frica a dispărut și unde e loc pentru visare. Pentru visul cel mai firav și, în același timp, cel mai încurajator dintre toate: că mâine va fi mai bine.
La Teatrul GONG din Sibiu, în sala căruia pare c-ai ajuns pe altă planetă, cu atâta frumos de nu-ți vine să mai pleci de acolo, spectacolele devin vii prin emoție. Devin un fel de energie bună de care te umpli și care începe să pulseze tot mai puternic în interiorul tău. Așa se întâmplă după ce vezi Regulile jocului, scenariul și regia aparținându-i lui Yann Verburgh. Îl declar unul dintre cele mai sensibile și mai mature spectacole pe care le-am văzut vreodată. Și nu, nu doar dintre cele adresate publicului tânăr. Dintre toate.
În descrierea spectacolului, primită de la echipa de la GONG, descopăr o paralelă reușită între coexistența Soarelui și a Lunii și cea a Statelor-Păcii cu Statele-Războaielor. Nu m-aș fi gândit niciodată că un subiect atât de actual și de dureros poate naște o comparație atât de poetică. De altfel, e o complementaritate de care lumea are nevoie pentru a exista. Doi copii, doi prieteni, Nama și Oldo, sunt deopotrivă victime și supraviețuitori ai ultimului dintre ultimele războaie. Punctul lor de întâlnire este un morman de praf, tot ce a mai rămas din fostul oraș, dar care se va transforma într-o jumătate de lună, sau de planetă, sau de univers. Își împărtășesc unul altuia poveștile de viață și dramele prin care au trecut și ajung să-și facă planuri de a schimba societatea în care trăiesc. Tatăl lui Oldo a plecat la război și nu s-a mai întors, deși i-a promis. Acum el e singur și nu are unde să doarmă, de-abia găsește ce să mănânce. Nama vorbește foarte puțin cu familia ei, umblă pe-afară deghizată în băiat ca să n-o prindă soldații și se simte singură. Va pleca într-unul dintre Statele-Păcii, deși nu-și dorește cu adevărat. Deși purtând în suflete tristeți nepotrivite unor copii, Nama și Oldo transformă relația lor de prietenie într-o legătură pe care cele 5000 de zile care îi vor despărți nu vor putea să o rupă. Visul lor de a crea o nouă lume, fără războaie, spulberă toate orizonturile și îi ajută să creadă că e posibil ca ei doi să schimbe totul… într-o bună zi.
Yann Verburgh concepe un spectacol deloc pretențios, în niciun caz minimalist, dar care reușește, prin doar câteva elemente scenografice, să compună și să descompună lumi diferite. Realizând asta cu ajutorul Velicăi Panduru, care a tradus vizual ceea ce el a așternut pe hârtie. Micro-universul propus de ei poartă încărcătura unei metafore. Suntem introduși în poveste de un narator, iar, la scurt timp, o perdea făcută din simple jaluzele se deschide și ne lasă să intrăm într-un spațiu depersonalizat, neutru, monocrom. Convențional sau nu, pe cei câțiva metri de scândură se desfășoară viețile a doi copii – complet diferiți de noi. Habar nu avem ce înseamnă, de fapt, să trăiești în război și să nu ai nimic. Lucrurile astea se întâmplă undeva departe de noi, dar e bine că artiștii se gândesc să ni le reamintească, aducându-le ceva mai aproape. Deși ne simțim străini, totuși războiul e doar la un pas geografic și pericolul e iminent, nu-l controlează nimeni. Meritul lui Yann Verburgh e acela de a fi pornit de la un subiect de-o importanță majoră pe plan mondial și de a construi în jurul său o poveste de dragoste, cu suficiente simbolistici pentru fiecare.
Cel mai puternic moment din Regulile jocului se compune din ceva decor, lumină și sunet, hârtie și imaginație. Nama și Oldo visează. Se află deja în noua lume pe care și-au proiectat-o. Grămada veche de rămășițe a devenit acum o suprafață întinsă, asemeni unei jumătăți de lună. Din ea, răsar lumini. Deasupra fiecărei surse de lumină, cei doi prieteni așază câte o casă. În orășelul pe care ei îl fac din forme de hârtie, există o școală pentru toți copiii, indiferent de rasă sau statut social, o piscină cu tot felul de tobogane, restaurante care oferă mese gratuite, spații verzi la fiecare locuință, căsuțe pentru păsări, o uzină care să împrăștie doar aer pur, petreceri și bucurie. Zâmbesc, sunt fericiți cu adevărat, se îmbrățișează. Dintr-un vis, se naște un joc care învinge orice realitate monocromă și aridă.
Alexandra Șerban este Nama, iar Paul Bondane este Oldo. Tensiunea dintre ei crește progresiv. La început ne conving că e prima dată când se întâlnesc pe scena de teatru. Dar în ochii lor vedem câteva licăriri care ne spun deja multe despre spectacol. Alexandra Șerban caută pentru personajul său o multitudine de inflexiuni, de stări și de expresii corporale. Fiind mai întâi băiețelul Aman, chiar te face să te întrebi dacă joacă în travesti sau e pe bune. Dacă primele sale intrări în scenă au aceeași structură, pe măsură ce relația cu Oldo evoluează, ea devine mai vulnerabilă. Alexandra Șerban lasă emoția să o cuprindă până în momentul în care lacrimile personajului sunt atât de calde și de reale, încât izbucnești și tu. Paul Bondane îi susține furtuna de sentimente, interpretarea sa rămânând mai lucidă și mai controlată, ca o contra-forță. Însă și el își explorează spiritul ludic, nu prin mecanisme vocale, ci prin intervenții sincere, asumate, deloc fabricate. Paul Bondane, în micul Oldo, conturează un băiat extrem de curajos, pe care experiențele triste nu îl descurajează, ci îl ajută să devină mai puternic. Își exprimă latura sensibilă fără menajamente, însă, la sfârșit, când a devenit soldat într-un stat pe care îl ura, abordarea lui se modifică complet, lăsând la iveală caracterul principial al lui Oldo cel matur. Ei scriu cu multă sensibilitate finalul poveștii celor doi copii, Nama și Oldo, demonstrând că, dincolo de clișeele lumești, iubirea dărâmă orice turn și ne face invincibili.
Cu aceste reguli ale jocului pe care le urmăm fără măsură, noi suntem războiul. Mâinile noastre au fost și sunt instrumente ale puterii, care decid și au decis soarta unei omeniri întregi. Corpul devine doar un mijloc prin care gândul dă direcția. Suntem cu toții la fel de vinovați de prețul progresului pe care alegem în continuare să îl plătim. Poate unii mai mult, iar alții mai puțin. Dar cum ar fi să avem, într-adevăr, curajul de a schimba regulile jocului? Yann Verburgh ne pune întrebarea asta. Și mai important mi se pare că o lansează publicului tânăr, cel care are șansa de a alege altfel. Ne oferă un final pe cât se poate de happy în contextul unei lumi distruse spiritual, în care singura forță ce poate să domine sau să anuleze inclusiv războiul rămâne dragostea (care, de altfel, a și declanșat cel puțin unul). Da, e timpul să rescriem noi geneza jocului în care intrăm cu cele mai bune intenții, dar care nu știm niciodată cum se va termina.
Teatrul GONG Sibiu
„Regulile jocului”
Scenariul și regia: Yann Verburgh
Traducerea: Diana Nechit
Scenografia: Velica Panduru
Video design: Ioana Bodale
Muzica: Claudiu Urse
Video: Horațiu Dancu
Distribuția: Alexandra Șerban și Paul Bondane
Foto: Dragoș Dumitru
Cronică publicată în Yorick.ro.
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
