Tango? Putere vs. libertate într-un dans de Mrożek
Cu toții credem că dansul în genere implică pasiune și senzualitate. Când vine vorba de Mrożek însă, tango-ul devine un hibrid, o himeră acustică a raporturilor de putere. O confruntare grotescă între două forțe, două ideologii, două idealuri. Ce mai înseamnă absurdul și dezechilibrul astăzi, într-un secol în care avem libertate nemărginită și nicio soluție pentru problemele fundamentale? E întrebarea pe care regizorul Vladimir Anton o adresează publicului prin spectacolul „Tango”, montat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, și prezentat în deschiderea Festivalului „Zile și Nopți de Teatru la Brăila”.
Textul scriitorului polonez Slawomir Mrożek nu e nici pe departe unul confortabil. Dincolo de subtilitatea poetică și de profunzimea construcției personajelor, piesa te provoacă în foarte multe sensuri. E imposibil să rămâi indiferent la situațiile deopotrivă comice și absurde pe care Mrożek le pune pe hârtie cu atâta fidelitate față de realitatea zilelor sale. Scrisă în 1964, ea compune o frântură din universul revoluționarilor avangardiști înecat în politicile totalitare de după cel de-Al Doilea Război Mondial. O trecere violentă de la o libertate absolută și neînțeleasă, lipsită de sisteme și repere, la o altă etapă istorică dominată de haos, care a născut monștri și a dezbinat o lume întreagă.
Cortina se ridică, lăsând la iveală căminul bizar, lipsit de orice estetică al unei familii neobișnuite. Fiecare dintre ei aparținând unui alt timp, își poartă cu sine credințe și idealuri neîmplinite. O aparentă armonie al cărei foc mocnește. Scenografia realizată de Rodica Der conține premisele viziunii lui Mrożek ascunse printre rândurile textului său. Pentru ceea ce își propune spectacolul, scenografia are funcționalitate și păstrează supratema dualității: nu există certitudini. Vedem un spațiu ce poate fi un cort ca de circ, dar care devine până la sfârșitul poveștii cort de nuntă și de priveghi. Un loc care prin înălțime și coloristică contrastează cu goliciunea spirituală și devalorizarea materială și umană. Un fel de arhivă în care personajele și-au pus la păstrare visuri din copilărie (căruciorul lui Arthur), amintiri din alte epoci (rochia de mireasă a bunicii), idealuri amorțite și uitate (simbolistica coliviei) și chiar însemne ale morții (catafalcul bunicului). Ei își duc traiul într-un talmeș-balmeș perfect firesc, în pijama, fuste bărbătești și teniși. Existența lor e simplă și banală, trăind într-un dezacord total cu realitatea. Lucruri grave precum războiul, moartea, reforma politică nu îi ating în colțul lor de fantezie. Așa cum își numește Mrożek protagoniștii, ei sunt doar niște manechine prin care viața trece ca o rafală de vânt.
Jocul de cărți își are rolul său în spectacolul lui Vladmir Anton. Ca un fel de personaj absent, el tot apare pe parcursul acțiunii. Dacă tango-ul este prin definiție un dans al puterii, jocul de cărți menține personajele pe linia de plutire. As-ul se mută de la unul la celălalt și odată cu el și sentimentul de superioritate, rămânând unica confirmare a unei autorități a fiecăruia pierdute de demult.
Stomil (Valentin Terente) și Eleonora (Emilia Mocanu) sunt părinții rebeli și expansivi, artiști din fire, trecuți de prima tinerețe, dar blocați în alte timpuri. Pictează, joacă teatru și slujesc arta ca pe un fel de Dumnezeu. Vor să fie prototipul cuplului tradițional, aflat mereu în căutarea Paradisului pierdut. Dar, la fel ca Adam și Eva, ei au cedat altor ispite și s-au pierdut pe drumul dragostei adevărate – el în teatru, iar ea în brațele lui Edek. Valentin Terente construiește un tată, cap al familiei, autoritar și atotputernic. Dar care nu iese niciodată din pijamalele sale. Se crede un soi de purificator prin artă, un Hamlet dintr-o altă eră. Fundamentându-și personajul pe comicul de limbaj, convinge publicul că el, de fapt, nu e decât o aparență. Treptat va fi detronat de propria-i lașitate de a înfrunta adevărul: faptul că soția îl înșală. Se va transforma în cea mai slabă verigă a familiei, moment pe care actorul reușește să îl potențeze pentru a crea efectul dramatic de inversare a raporturilor. Emilia Mocanu este mama nonconformistă pe care și-o dorește oricine. Îmbinând delicatețea cu lascivitatea, ea o transformă pe Eleonora dintr-o eroină – femeia perfectă, cu o viață neîndoielnic de fericită – într-o femeie obișnuită, cu slăbiciuni și frustrări. Emilia Mocanu creionează un parcurs discret al personajului său, dar pe care îl susține cu o forță bine dozată. Își declară deschis relația extraconjugală cu Edek ca un strigăt de durere și de nevoie ca Stomil să reacționeze. Indiferența lui furată de activitățile artistice o rănește, dar o determină în același timp să devină tot mai puternică.
Categoric cel mai spumos personaj rămâne Bunica Eugenia (Ramona Gîngă). Pândind din umbră mersul tuturor evenimentelor din casă, purtându-și cărțile norocoase și însemnate într-o poșetă mică și lucioasă, ea încearcă să țină pasul cu vremea. Își pune peruca pe bigudiuri, poartă colanți și teniși și are dreptul înnăscut de a muri când vrea ea. Deși are o postură a corpului firavă și delicată, Ramona Gîngă este extrem de stăpână pe personaj și îi dă foarte multe nuanțe. Considerată de ceilalți ochiul sever și înțelept din umbră, Eugenia refuză să mai îndeplinească sarcinile unei bunici clasice. Ramona Gîngă reușește să-și creioneze un personaj ilar, dar pe care e imposibil să nu îl îndrăgești. Cameleonică și excesivă în limita impusă de text, ea păstrează cel mai bine spiritul ludic și libertin pe care îl pretind toți ceilalți.
Liviu Pintileasa e unchiul Eugeniusz. La început vădit supus regulilor casei surorii sale, pe măsură ce intriga va crește, personajul său va suferi transformări drastice. Venit dintr-un alt film decât al celorlalți, Eugeniusz s-a visat întotdeauna un mare luptător. Militează pentru purtarea fustei de către bărbați și urmărește o răsturnare de situație. Liviu Pintileasa continuă să surprindă cu versatilitatea sa actoricească, conturând un personaj inteligent cabotin. Pentru Eugeniusz totul e un joc. Atunci când nepotul Arthur va prelua frâiele, i se va alătura în războiul său ideologic extremist, renunțând la orice compromis făcut pentru familie. Liviu Pintileasa își conduce cu subtilitate personajul printr-o serie de stări foarte bine traduse prin limbajul corporal. De la unchiul inofensiv și ușor senil la bărbatul lipsit de scrupule, aflat în căutarea unei poziții de putere, capabil să-și omoare chiar și un apropiat ca lui să-i fie bine. Și reușește să rămână în joc până la final.
Poate cel mai complex protagonist este Arthur (Conrad Mericoffer). Venit și el dintr-o realitate paralelă, studiază medicina și filosofia și își hrănește patima revoltei. Reîntors acasă, întâlnirea cu familia îi confirmă faptul că lumea are nevoie de o reformare. Stindardul pe care îl poartă cu sine se referă la introducerea unor noi norme și valori. Se află într-o perpetuă căutare a noului, dar fără să știe cu precizie ce anume presupune asta. Conrad Mericoffer creează un rol impecabil. Pe structura filosofului lucid și neînțeles de tipul lui Gelu Ruscanu, Arthur și-a implementat câteva idei pentru care e dispus să lupte până în pânzele albe. Răzvrătirea împotriva familiei smulse din realitate și nevoia obsedantă a unei ordini mundane îl determină pe Arthur să lupte cu toate mijloacele pentru atingerea idealului său. Visează la o nuntă tradițională care să fie contextul potrivit pentru ca familia lui să se alinieze standardelor. Personajul lui Conrad Mericoffer este contrapunctul, văpaia care aprinde conflictul. Prezența lui din începutul spectacolului aduce un calm aproape demonic, prevestitor. El este excepția care confirmă regula rupturii dintre generații. Arthur își menține atitudinea defensivă atâta timp cât încearcă să o convingă pe Ala să îi devină parteneră în planul său. Însă atunci când lucrurile o iau razna, el izbucnește. Pledoaria lui Conrad Mericoffer din ultima parte a spectacolului cucerește publicul și aproape îl convinge că revolta eroului său e justificată. Asta până la următoarea răsturnare de situație.
Ala (Corina Borș) e prezența angelică de care Arthur are nevoie pentru a răstălmăci ordinea lumii. De fapt, o privește doar ca pe un complice, și nu ca pe o femeie. Corina Borș pune în joc toată gingășia ei. Întrupează idealul feminității încă neexplorate și îi oferă lui Arthur ceea ce el ignoră complet. Nu din indiferență, ci din orbirea unui ideal absurd. Ala caută să dea un sens vieții sale acceptând să-i fie soție lui Arthur. Dar va fi singură în acest dans în doi. Personajul Corinei Borș e unul sensibil și suav, dar ascunde și o sexualitate care va fi stinsă de lupta în van a lui Arthur.
Surpriza (anticipată sau nu) vine din partea lui Edek (Adrian Ștefan). Intrusul din casa lor, mereu pus pe băut și jucat cărți, amantul mamei și prietenul bunicii. Personajul inferior, pe care toți îl agreează din complezență, care nu are idealuri și nici prea multe de spus. Adrian Ștefan își asumă cu responsabilitate rolul și îl duce către deznodământ. Mizează pe comicul de caracter și de situație, rezultând un personaj burlesc, cu un destin grandios. Edek învață de la Arthur cea mai importantă lecție: cel care are puterea poate face orice. În simplitatea sa, va ajunge să îi domine pe toți cei care păreau să dețină puterea la început.
Personajele gândite de Vladimir Anton au tușe puternice de grotesc, atât în ceea ce privește machiajul și costumele, cât și mecanismul de construcție al fiecăruia. Ceea ce le scuză și le salvează din absurdul existenței lor anarhice. Sunt inuman de nebuni în plăsmuirea lor, călcând peste orice tip de reguli și refuzând categoric orice formă de organizare. Regizorul păstrează textul lui Mrożek și respectă litera autorului. Nu e foarte ușor de transpus scenic universul straniu al polonezului, însă Vladimir Anton realizează o montare reușită, ingenios construită și argumentată prin toate elementele spectacolului. Indispensabilă, coregrafia semnată Irina Ștefan reintroduce în momentele cheie tango-ul – supratemă a acestei istorii despre nebunie și independență. Dansul care încheie apoteotic întreaga fabulație este susținut de Eugeniusz și Edek, într-o repetitivitate claustrantă, jonglând cu puterea de la unul la celălalt.
„Tango” are calitatea spectacolului care te lasă cu o temă de meditație. O altă perspectivă asupra lumii în care trăim, în care avem de toate și niciodată suficient. Dacă Mrożek te invită la dans, ai putea să îl refuzi, dar dacă Vladimir Anton îți propune un astfel de spectacol, e greu să nu-ți placă. Când te joci cu nebunia, fantezia și absurdul, combinația poate fi cea norocoasă. Întocmai pentru că nu ai reguli pe care să le urmezi și niciun criteriu care să-ți spună ce e bine și ce e rău. „Tango” e o convenție pe care o accepți. Și mai e ceva. E o realitate pe care Mrożek a crezut-o a timpului său, dar pe care o trăim la nesfârșit.
Teatrul „Maria Filotti” Brăila
„Tango” de Slawomir Mrożek
Regia: Vladimir Anton
Scenografia: Rodica Der
Coregrafia: Irina Ștefan
Distribuția:
Arthur – Conrad Mericoffer
Stomil – Valentin Terente
Eleonora – Emilia Mocanu
Eugenia – Ramona Gîngă
Eugeniusz – Liviu Pintileasa
Ala – Corina Borș
Edek – Adrian Ștefan
Credit foto: Adi Bulboacă
Cronică publicată în Yorick.ro.
KroniKool.ro - all rights reserved | 2022
